Vulpița mea

Vulpița mea
By Andrew Diaconesque

Când totul părea pierdut,
În viața mea tu ai apărut.
Soarele a răsărit din nou și pentru mine
Iar eu îmi doream să fiu alături de tine.

Aș vrea să ne vedem curând,
Să privesc din nou acei ochi, râzând,
Mirat de albastrul lor sclipitor,
Ce provoacă în mine un mare dor.

Aș vrea să te pot îmbrățișa,
Să-ți simt inima lângă a mea.
Să nu mai simt un gol nespus,
Privind la soarele ce tocmai a apus.

Regret nespus ce s-a-ntâmplat,
Și dacă crezi că te-am abandonat,
Îmi cer iertare în genunchi, plângând,
Și sper să ne vedem curând.

Aș mai vrea totuși să iți spun,
Știind că nu sunt cel mai bun;
Indiferent de ce s-ar întâmpla,
Eu te iubesc, Vulpița mea.

Anunțuri

Paradoxul conștiinței

Paradoxul conștiinței

De ce oare greșim și mai apoi gândim? De ce oare regretăm unele decizii luate și ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales exact opusul? De ce oare indiferent de ce alegem, la un moment dat tot vom suferi?

Am căutat ani la rând fericirea încât ajunsesem să cred că nu îmi este dat să o întâlnesc. Stăteam pe podul de cale ferată și priveam la apa murdară care trecea pe sub mine. Era o imagine dezgustătoare, dar era în ton cu ceea ce simțeam. Goarna trenului mă făcu să tresar și să întorc capul. Se apropia un marfar. Priveam la el plictisit. Am început să îi număr vagoanele, pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut. La un moment dat  am auzit un țipăt și m-am întors, dar nu am apucat să văd ce s-a întâmplat. Am resimțit o durere puternică în ceafă urmată de o beznă totală în fața ochilor.

Cu greu mi-am revenit din acea stare de incertitudine și am încercat să mă ridic. Spre uimirea mea, eram într-un fel de cameră care nu avea nici o ușă de acces, fiind luminată de un glob auriu poziționat în mijlocul ei. Am început să îmi pun întrebări retardate: sunt mort și nu m-au primit nici în rai, nici în iad? M-au lăsat în incertitudine? M-au răpit niște psihopați care vor să facă experimente pe mine? Sau mai rău, am fost răpit de extratereștrii? Ce să facă ei cu o persoană, care, din 24 ore cât are ziua mai mult de jumătate își plânge de milă, se compătimește și e complexat de cum arată? Am râs zgomotos, curios a cui glumă proastă este aceasta.

Globul din mijlocul încăperii a început să își schimbe culoarea și producea o lumină din ce în ce mai puternică. Din lumină apăru dintr-o dată silueta unui tânăr înalt și subțirel, cam de 20 de ani cu părul șaten și ochelari purtând o haină albă, strălucitoare. Se uita la mine zâmbind scoțând din buzunar un carnețel, răsfoindu-l. După vreo zece secunde a ridicat capul și m-a luat din scurt:

– Hai salut, Andrei! Ce planuri mai avem pentru astăzi?

– La ce te referi? l-am întrebat eu puțin mirat.

– Păi, în agendă scrie că astăzi ieșim să facem fotografii după-masă și poate ne întâlnim cu fetele.

– Ia stai un pic. De unde știi tu că eu vreau să ies să fac fotografii și apoi să mă întâlnesc cu fetele? Cine ești și de unde îmi cunoști planurile pentru astăzi?

– Aaa… stai că nu m-am prezentat, Preteos mă numesc și sunt partea conștiinței tale care gestionează prezentul. Te ajut în luarea deciziilor rapide.

Mă uitam la el cum îmi explica lucrurile acestea și îmi venea să îi spun că e puțin dus cu capu’, dar am zis că îl las să termine tot și după să mă iau de el.

– Băi, domnu’ fantomiță, l-am luat eu din scurt, încă nu am murit să cred toate prostiile astea. Sunt eu mai sucit în felul meu, dar să cred așa ceva… niciodată.

– Mă gândeam că nu o să mă crezi pentru că știu că ești o persoană încăpățânată. Hai să rezolvăm tot ce te macină din trecut, dar mai întâi să îl chem pe Cifi, pentru că el este partea din conștiință care gestionează trecutul și doar el te poate plimba prin cele mai îndepărtate amintiri; te poate face să revezi cele mai groaznice momente din viața ta.

– Cheamă-ți prietenul să vedem de ce este în stare că deja m-ai plictisit.

Nu am apucat să termin bine fraza pentru că globul a luat-o razna din nou și a apărut un tânăr care arăta aproape identic cu celălalt, diferit fiind doar faptul că acesta era îmbrăcat în negru. Și el a scos un carnețel dar s-a hotărât rapid să îl bage la loc in buzunar. S-a uitat lung și a zis pe un ton vesel:

– Cifi – Călătorul în timp mă numesc și sunt partea conștiinței tale care îți va arată pasaje din trecut și nu numai. Apropo, carnețelul acesta, l-a scos din buzunar și mi l-a fluturat prin fața ochilor, reprezintă cheia plecării tale din această „lume” – lumea  subconștientului. Ca să faci rost de el trebuie să înveți să îți accepți trecutul și să trăiești în prezent. Din cauza trăitului în trecut te distrugi ca persoană și implicit ne dai și nouă bătăi de cap. Virtol nu mai face față să analizeze posibilele viitoruri care se generează la fiecare pas. Ai studiat doar teoria multiversurilor și cunoști faptul că fiecare alegere de a ta creează un nou univers.

– Cine mai e și Virtol?

–  Virtol este partea ta din conștiință care se ocupă cu studiul tuturor viitorurilor care se pot întâmpla, pornind dintr-un anumit punct. El se ocupă de luarea deciziilor pe termen lung. Iți mulțumesc Preteos că l-ai adus până aici. Preiau eu.

O lumină puternică a apărut în încăpere și Preteos a dispărut. În urmă lui rămăseseră doar scântei.

– No bun, primul loc în care ne vom întoarce este în excursia de pe munte de la începutul liceului. Ține minte ce îți zic, tu poți vedea ce s-a întâmplat, dar nimeni nu te poate vedea și nu poți schimba nimic. Scopul acestor călătorii este să accepți situația și să treci peste.

Cifi ne-a teleportat în fața cabanei unde am fost cazați. Chiar atunci eu din trecut coboram din autobuz. La câțiva metri în fața mea deja coborâse Loren. Era așa drăguță și atunci ca și acum. Simțeam cum mă răscolesc atâtea amintiri. Era una din fetele care mi-au schimbat viața, ea influenându-mit primul an de liceu. Priveam la ea cu nostalgie combinată cu durere. Mi-a plăcut mult de ea atunci și voiam sa fac orice ca să fiu acel prieten special al ei. Tot ce am încercat a fost în zadar, dar mă bucur totuși că am rămas amici.

Mă uitam la mine cum încercam să o abordez și îmi venea să mă pleznesc la cât de caraghios arătam. Nu mai puteam privi la ce se întâmpla așa că am plecat spre munte ca să mă liniștesc puțin. Cifi m-a prins din urmă și m-a întrebat:

– Știm că ți-a fost mult timp dragă, dar merita să o suni după ce ai băut un pic mai mult? Știm toți patru că nu vei putea fi cu ea și te amăgești degeaba cu aceste iluzii false. Cel puțin ați rămas prieteni și asta contează cel mai mult.

– Dar… ea e așa…

– Las-o baltă. Te-am adus aici să înveți ceva din lucrul acesta. Atunci trebuia să faci ceva.

Dintr-o dată am văzut cum începe să dispară imaginea din jurul meu și eram din nou în camera aceea fără geamuri. Până să stau să meditez la cele întâmplate, Cifi ne-a teleportat într-o curte mare în care erau două case. Mi-a luat câteva secunde să îmi dau seama unde mă aflam. Eram la casa bunicilor. În curte era lume multă îmbrăcată în negru care intra și ieșea din casa mare. Aveam o vagă bănuială că știam prin ce perioadă mă aflam, dar am intrat în casă să mă lămuresc. Acolo era lumea adunată în jurul unui sicriu. Omul din sicriu nu era altul decât bunicul meu.

Acesta a fost unul din cele mai dureroase episoade din viața mea. Aveam aproape 5 ani când el ne-a părăsit. A fost una dintre persoanele care a ținut la mine enorm, alături de bunica. Atunci nu conștientizam ce s-a întâmplat. Lipsa lui am început să o simt în anii care au urmat. Nu puteam sa revăd acea imagine, așa că am ieșit din casă și am început să plâng. Știam că nu îl puteam aduce înapoi, dar totodată cred ar fi fost mândru de mine și de ce persoană am ajuns. I-am spus lui Cifi că vreau să plec de acolo și dintr-o dată imaginea a început să dispară și să se evapore.

Amintirea aceasta m-a făcut să prețuiesc mai mult unele persoane care sunt în jurul meu și care țin la mine, m-a făcut să încerc să nu fiu un egoist.

– Pe unde ai de gând să mă mai plimbi acum? l-am întrebat eu puțin dezorientat.

– Nu îți spun pentru că nu vreau să stric surpriza. Să zicem doar ca e momentul când ai dat dovadă de mult curaj.

Nu încercam să îl mai înțeleg. Am hotărât să îl las să mă plimbe pe unde dorește, deoarece știam că doar amintirile bine fixate reprezentau porți către timpul unde mă putea teleporta. Cifi a scos din nou carnetul din buzunar, l-a răsfoit bine de tot și a început din nou teleportarea.

De data aceasta mă adusese la mine în cartier, la un colț de stradă. Priveam cum alergam spre acel loc și am întors capul să văd spre cine alergam. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că alergam spre Ariana. Ariana a fost prima fată de care mi-a plăcut cu adevărat și îmi amintesc cum mi-am făcut curaj să îi spun ce simt pentru ea printr-un bilet. Era chiar ziua când i-am dat biletul.

Priveam neputincios cum se derulează acțiunea știind că după întâmplarea aceasta nu a mai vorbit cu mine mult timp. Era acea fată perfectă de la natură, caracterizată de o frumusețe aparte. Avea ochii mari, în care se putea zări sclipirea – acel lucru prin care puteai privi în sufletul omului, iar ea avea un suflet pur și inocent. Din câte îmi amintesc mergea la lecții de pian și acesta a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să studiez și eu pianul; părinții mei nu m-au lăsat; acum, după atâția ani, le reproșez acest lucru. Cine știe, poate ajungeam cântăreț. Mi-a plăcut de ea câțiva ani buni și am suferit enorm din cauza refuzului. Am încercat mult timp să o fac să își schimba părerea despre mine, să îmi mai dea o șansă, dar a fost în zadar. Pentru fata aceasta aproape m-am luat la bătaie cu un tip într-un bar și tot pentru ea am băut prima dată de supărare cu un amic. Și acum, ca și atunci, o privesc cu admirație cu toate că în ultimii ani s-a schimbat mult și au fost momente când nu o mai recunoșteam.

– Hai că ai avut un tupeu grozav atunci și în perioada următoare. Să te duci la ea și să îi dai plicul de față cu toată lumea este ceva.

– Vezi să nu… Și cu ce m-am ales? Tot nu m-a plăcut și doar știi cât am suferit după.

– Totuși, aceasta a fost o lecție de viață. Ai învățat că dacă nu riști, nu câștigi. Gândește-te de câte ori nu ai vrut să riști și câte dureri de cap mi-ai dat mie și lui Virtol din cauza viitorurile alternative la care te gândeai. Era veșnica întrebare: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”. Fii atent aici!

Cifi a făcut un semn cu mâna dreaptă în aer și a apărut un nor în care mă puteam vedea pe mine alături de Ariana.

– Aceasta e imaginea dintr-un univers alternativ în care tu ai ajuns să fii împreună cu ea. Acest univers a apărut la scurt timp după ce i-ai dat biletul și s-a desprins din al nostru, sau ,mai bine zis, s-a făcut scindarea în momentul în care ea a luat decizia. Mai fii atent o dată!

A făcut din nou un semn cu mâna, iar în nor s-a schimbat imaginea. Eram eu la marginea patului din camera mea și plângeam lângă o hârtie scrisă. Recunoscusem hârtia, dar nu țineam minte să se fi întâmplat acest lucru.

– Aceasta e imaginea din universul alternativ în care tu nu i-ai mai dat până la urmă biletul și ești cuprins de remușcări. Sau altfel spus, te tot bat la cap pentru că ai fost un laș și nu ai acționat. Sper ca ți-ai învățat lecția ca să putem pleca din această amintire.

Imaginea s-a dizolvat, iar noi, parcă absorbiți de un aspirator, ne-am întors în camera cu glob.

De ce oare voia să îmi arate toate aceste amintiri? Să sufăr din nou? Trebuie să pun mâna cât mai repede pe carnețel, pentru a putea părăsi subconștientul, deoarece simțeam cum îmi pierd mințile. Aveam o presimțire că partea urâtă abia acum urmează și nu va ieși deloc bine.

– Ești pregătit de următoarea vizită? Fii atent, deoarece aici vom zăbovi mai mult.

Imaginea s-a schimbat și în jurul meu începeau să apară copaci. După ce imaginea s-a stabilizat am putut vedea locul exact unde mă adusese Cifi; eram undeva aproape de centrul orașului, lângă o pădurice. Mă vedeam pe mine cum așteptam pe cineva. Încercam să îmi amintesc pe cine așteptam și atunci am văzut la mine în mână o floricică mov. Nu putea fi chiar ziua aceea… Era imposibil… sau dacă mă gândesc bine era chiar posibil, deoarece amintirea aceasta m-a marcat destul de tare. Era ziua când trebuia să mă întâlnesc cu Clara și am așteptat-o aproape o oră, dar ea nu a venit.

– De ce m-ai adus aici, să stau și să văd cât eram de agitat că ea nu mai vine? l-am luat din scurt pe Cifi. Știu că nu va veni, deoarece era și este o mincinoasă ordinară. Am fost un prost că i-am dat atâtea șanse, nu trebuia să îmi reamintești de ea.

Clara este una dintre acele persoane care mi-au lăsat un gust amar despre viață. Ea este genul acela de fată care se pierde în minciunile pe care le zice. Aproape doi ani am stat după Clara și am ținut la ea enorm, dar nu a meritat. Ajunsesem să mă cert cu ai mei din cauza ei, cu toate ca mama mă avertizase că nu e de nici o treabă și mai bine o las în pace. Eu, încăpățânat, nu am ascultat-o. Era fata pentru care aș fi făcut orice doar să o știu în siguranță.

În prezent, nu pot să spun că o urăsc dar uneori simt nevoia să fac pe judecătorul și să o fac să sufere, nu tare, dar îndeajuns cât să își învețe lecția și să nu mai mintă.

– Andrei, uite ce poți să faci. Îți dau voie să intervii în cursul normal al timpului și să îl modifici după bunul plac, dar doar o dată.

– Parcă spuneai că nu putem modifica trecutul.

– Nu poți în general, dar de data aceasta îți dau voie să schimbi ceva. Ține minte, orice decizie vei lua va face ca tu să dispari, pentru că nu vei aparține timpului modificat. Practic, tu schimbi macazul, cum s-ar zice, în termeni tehnici. Ești pregătit? Du-te mai în spate după copaci ca Andrei să nu te vadă când apari. Ține minte, o șansă ai, folosește-o cu cap!

M-am retras mai în spate și imaginea începea să devină din ce în ce mai colorată și să dispară acel contur care separa realitatea de imaginar. Cu pași mărunți, am început să mă îndrept spre mine. Când aproape ajunsesem ,Andrei s-a întors brusc și a rămas blocat. Se uita la mine cu niște ochi mari. Își dădu jos ochelarii, îi șterse și îi puse din nou la ochi să vadă dacă sunt real.

– Uau… Cine ești? m-a întrebat suspicios.

– Eu sunt tu peste aproape trei ani.

– Sigur ești eu! mi-a zis el în mod ironic. Dacă ești eu, cum de te-a lăsat mama să îți lași părul acela lung?

– Acum sunt major, mai așteaptă. Vrei să îți demonstrez că sunt tu, nu?

– Să te văd de ce ești în stare.

– Acum o aștepți pe Clara să vină și deja a întârziat jumătate de oră.

– Nu e treaba ta pe cine aștept eu. Va veni ea, mai mult ca sigur.

– Da da, când o face plopul pere va veni.

– Taci și nu vorbi urât de ea că va veni. Ea este o fată bună și de treabă și ține la mine.

– Sigur ține la tine, așa de mult încât i-a crescut nasul de la minciuni.

– Ești un prost ,pentru că ea nu e așa cum zici.

– Cât de credul am fost… așa că nu mă mir de prostia ta.

– Mă faci tu pe mine prost? m-a întrebat revoltat.

Pe față i se putea citi încordarea. A început să tremure de supărare.

– Ascultă-mă cu atenție. Du-te acasă, uită de fata aceasta că nu merită și…

Un pumn m-a lovit în gură și simțeam cum sângele mi se scurge pe bărbie. Uitasem cât de încăpățânat pot fi și nenorocitul tocmai ce mi-a spart buza fără să pot reacționa. În secundele următoare am pus mâna pe el și l-am trântit de primul copac, după care l-am prins cu mâna de gât și i-am spus să se calmeze. Se zbătea din mâini și din picioare extrem de tare.

Încercam să îl calmez, dar simțeam cum nu mai pot să îl țin și imaginea a început să se deformeze. Cred că deja se luase o decizie și cum eu nu mai aparțineam timpului respectiv era momentul să fiu distrus de Existență. Cum dispărea încet imaginea mă vedeam din nou absorbit în camera cu glob. Lângă glob era Cifi care râdea de mama focului, ținându-se de burtă. Mă uitam la el contrariat și nervos. Tremuram tot, așa că nu am mai stat pe gânduri și l-am luat la întrebări:

– Ce naiba s-a întâmplat acolo și ce e așa amuzant de râzi? Am eșuat încercând să schimb trecutul și am fost distrus de Existență… sau așa am crezut până te-am văzut pe tine.

– Nu ai eșuat. Oricum nu îl puteai schimba.

– Ce?!

– Vezi tu, treaba stă așa: ție ți-am dat voie să te joci cu o clonă a amintirii originale. Orice ai fi făcut, nu ar fi schimbat firul temporal original, deoarece această clonă e separată de acesta. Crezi că ne putem juca așa cu timpul? Să îl modificăm de fiecare dată când avem noi chef? Cine încearcă să modifice timpul este pedepsit de gardienii timpului. De aceștia nu ai nici o șansă să scapi. După ce te-au capturat ești trimis într-o închisoare unde timpul nu trece deloc – Secunda Zero – locul unde nu există moarte de bătrânețe. Am vrut doar să văd dacă reușești să te convingi pe tine, încăpățânatul, să facă ceva diferit, dar mai mult te-ai ales cu o bătaie zdravănă. A început din nou să râdă mai tare și mai zgomotos. Nu mai puteam răbda. Am răbufnit. Am încercat să fug după el și să îl iau la bătaie, dar fără nici un rezultat pentru că se mișca foarte repede.

– Te-ai potolit? Putem merge mai departe?

– Ești un nenorocit ordinar. Praf te fac când te prind.

După mult timp de alergat am renunțat și i-am zis să continuăm călătoria. Din nou, după cum era de așteptat imaginea s-a schimbat și eram într-un spital. Încercam să îmi amintesc exact când s-a întâmplat acest lucru. Am intrat în primul salon și într-un pat era bunica mea, iar lângă ea eram eu. Era cu puțin timp înainte ca bunica să moară.

Bunica a fost una dintre cele mai importante modele din viața mea. Mare parte din valorile ei se găsesc și în sistemul meu de valori. Ea este cea care m-a învățat să ajut oamenii dacă pot, să împart cu ceilalți ce am și m-a făcut o persoană mai bună. Îi sunt recunoscător pentru omul care am ajuns și pentru faptul că a crezut mereu în mine, chiar și atunci când eu încetam să o mai fac.

– De ce m-ai adus aici? Să o văd cum suferă? Nu mai are mult de trăit. E persoana pe care am iubit-o cel mai mult și după care am suferit cel mai tare, iar lipsa ei mă face să sufăr în continuare.

– Te-am adus aici să îți dai seama ce om ai ajuns datorită ei și că nu trebuie să renunți niciodată. A crezut în tine mereu că vei ajunge departe și se vede că nu ai dezamăgit-o. Călătoria noastră se oprește aici. Cred că ți-ai învățat lecțiile.

– Încă nu. Mai trebuie să facem o vizită undeva. Ne întoarcem trei ani în trecut vara, acasă la bunica.

– Și de ce vrei să faci această călătorie?

– Vreau să creezi din nou o clonă la amintire pentru ca eu de acum să pot povesti cu bunica despre unde am ajuns datorită ei și să îi mulțumesc.

Zis și făcut. Cifi s-a uitat din nou în carnețel și ne-a dus direct în timpul acela. Imaginea a devenit din nou clară și eram integrat în acea clonă temporală. M-am dus la bunica și am reușit să povestesc cu ea. I-am explicat unde am ajuns datorită ei, i-am mulțumit cu lacrimi în ochi și  i-am spus că îmi e extrem de dor de ea și nu o voi uita niciodată indiferent de ce se va întâmpla.

Imaginea a început să se defocalizeze și m-am întors pentru ultima oară în camera cu glob. Aveam ochii în lacrimi și nu mă puteam opri din plâns. Cifi mi-a dat carnețelul și și-a luat rămas bun de la mine. O lumină puternică a apărut și l-a luat. Am început să răsfoiesc carnețelul. În el erau însemnate și alte amintiri din care trebuia să învăț. Globul din mijlocul încăperii a început să crească în dimensiune și la un moment dat m-a absorbit.

Când mi-am revenit din starea aceea de inconștiență survenită în urma absorbției de către glob, eram întins pe jos lângă calea ferată. Mă durea capul extrem de tare. Am pus mâna la ceafă instinctiv și am dat peste un cucui. Probabil mi-a spart cineva capul cu o piatră sau alt obiect tare, pentru că nu îmi puteam explica de unde e cucuiul și starea de inconștiență.

Oare toate aceste vizite în trecut să fi fost doar iluzii ale creierului meu? Chiar și așa, din aceste vizite am învățat să nu mai fac de două ori aceeași greșeală. Câteodată, ca să poți trăi în prezent trebuie să te întorci în trecut pentru a ți-l accepta(poate uneori și îndrepta) și mai apoi viața își poate relua cursul normal.

P.S.

Internet prin Wi-Fi mai rapid decât prin cablu

Săptămâna trecută imediat ce m-am întors acasă de la Cluj, mi-am instalat routerul Asus 1200G+ primit cadou de la parinți de ziua copilului. Acest router lucreaza cu standardul 802.11ac șî utilizează banda de 5 GHz. Wi-Fi-ul Cardul din NUC-ul meu cunoaște acest standard și nu a fost o problemă să ating viteza de 298 Mbps pe Wi-Fi(având un abonament de 300 Mbps de la RDS).
Cu toate acestea săracul meu laptop – Lenovo G500 – avea un Wi-Fi Card care nu știa standardul 802.11ac ca să nu mai spun că și pe standardul 802.11n avea o viteza la internet de maxim 50 Mbps ceea ce e puțin pentru viteza pe care ar trebui să o atingă. Atunci îmi veni ideea fantastică de a schimba Wi-Fi card-ul și căutând o placă care să îmi satisfacă nevoile am dat peste Intel® Dual Band Wireless-AC 7260 Plus Bluetooth, peste care am reușit să dau și în magazinele online din țară. Citisem pe internet că această placă nu ar fi compatibilă cu laptopul meu pentru că Lenovo are politca de whitelist prin care blochează din BIOS alte plăci decât cele recomandate de ei iar recomandările lor erau de toată jena, cel puțin la internetul din Romania.
Am comandat totuși placa pentru că citesem pe mai multe forumuri cum că ai putea instala placa dacă modezi BIOS-ul.
După multe căutări și documentări în prealabil și cu puțin ajutor am reușit să modez BIOS-ul și să instalez placa.

Rezultate pe banda de 5GHz și standard 802.11ac:

Rezultate pe banda de 2,4GHz și standard 802.11n:

Ca o concluzie, placa își merită banii, mai ales dacă aveți un laptop de 2-3 ani și doriți să îi faceți o îmbunătățire și după cum îi spune și titlul, acum am o viteză mai mare pe Wi-Fi decât prin cablu(mă bătea gândul să schimb și adaptorul ethernet cu unul gigabit dar e integrat pe placa de bază).

Ignoranță sau prostie?

Am ajuns și eu acasă vineri, în sfârșit de la facultate și am hotărât ca sâmbătă și duminică să ies prin oraș să ma plimb, să văd ce este nou că nu am mai dat pe acasă de mult.

Primul lucru pe care îl remarc este o lucrare la rețeaua de apă în față la spital, un crater pe E60 și circulație pe un singur sens. Extraordinar, ce să mai zic, acum un an exact în același loc se sparse tot țeava de apă. Lucru’ făcut de mântuială, ca doar ne place să tăiem asfaltul de N-ori.

A doua chestie care m-a revoltat a fost atunci când am urcat în cetate și era plin de mașini, mai ales în vecinătatea Pieții Cetății și pe strada Școlii. Ce-o ajuns fraților cetatea? Parcare pentru hotelurile și pensiunile din cetate? Păi se poate așa ceva? Ăsta se numește turism? E prostie în adevăratul sens al cuvântului. Distrugem tot, dar cu ce scop? Ce scrie acolo jos sub cetate unde a fost bariera?

Care sunt mașinile autorizate? De ce mai avem parcări atunci?
Vara trecută un dobitoc de sofer se încăpățâna să urce în cetate pe sub Turnul Croitorilor cu un autocar etajat; și ghici ce? S-a blocat; asta după ce mă întrebase dacă poate urca și i-am spus clar ca nu poate dar el mare sfătos. Să mai văd pe careva că încearcă să urce cu autocarul în cetate, că în fața lui mă pun și nu mă dau la o parte. A ajuns turistu’ să fie atât de leneș încât urcă cu mașina în cetate ca vai de mine, el îi cazat acolo și nu poate urca pe jos.

Iar chestia care m-a enervat și mai tare sunt cerșetorii. Vreau sa merg în parc(dacă se poate numi parc) și dau de ei. Vreau să urc în cetate și dau de ei. Anul trecut s-au pus semnele cu privire la descurajarea cerșetoriei și la ce bun? Fier vechi pentru unii. Numai soluții pasive, bune de nimic. Pe când o soluție activă? Insistența lor e cea care mă deranjează cel mai tare.

Aștept să văd că se schimbă ceva în orașul acesta. Deocamdată mă simt dezgustat de ce am văzut.

Portal spre tinerețe

Portal spre tinerețe
By Andrew Diaconesque

Să fii copil e cel mai bine,
Ești liber fără griji, ești doar cu tine.
Iar acea vârstă minunată,
Nu crezi c-o vei mai întâlni vreodată.

Oare crezi că poți să revii,
În acea lume plină de amintiri vii?
Oare crezi că poți să încerci,
Destinul să-l înfrunți în veci?

Și când crezi că totu-i în zadar,
O întâlnești pe ea, fata cu mult har;
Cu părul blond, cu ochii verzi,
În care-un suflet de copil tu poți să vezi.

Iar ochii aceea sunt portal,
Către lumea copiilor de cristal.
Acea lume veșnic tânără, plină de copii;
Cu vise mari, cu jocuri hazlii.

Aș fi vrut s-ajung aici mai devreme,
Să pot să scap de durerile externe.
Să pot să zbor peste nori,
Să fiu un șoim peste aste zări.

Dar totuși nu pot să rămân aici,
E prea departe și am încă frici.
O am pe ea lângă mine,
Fata portal, ce luptă pentru sine.

Îi mulțumesc că m-a lăsat să o cunosc,
Copilaria s-o retrăiesc frumos,
Și doar în cateva minute,
Prin sufletul meu, au trecut ani sute.

Aș vrea s-o am pe vecie,
Să poată să trezească copilul din cochilie.
Să fim din nou liberi în zbor,
Călătorind pe un grifon prevăzator.

Ciupercuță

Ciupercuță
By Andrew Diaconesque

A plouat așa deodată
Iar noi am apărut îndată.
Suntem mulți, asta o știm și noi
Dar nu toți suntem bravi eroi.
Unii sunt doar niște scursuri,
Asemeni unor mari minciuni.

Dar eu nu vreau să te rănesc
Pe tine ființă minunată pe care o doresc.
Îmi ești dragă aici, acum, mereu;
În viață nu e totul scrum.
Și vreau să te ajut, să-ți fiu alături.
Să nu te las la greu.

Eu sunt o mică ciupercuță
Care crede că nu te va deranja
Sperând totuși că-n această lume trecătoare,
Nu o vei uita.

Distanță la un punct relativ

Distanță la un punct relativ
By Andrew Diaconesque

Între mine și tine e doar un drum,
Un drum cam lung, plin de gropi,
Pe care trupul este neputincios să-l isprăvească
Dar sufletul e veșnic visător;
Îi este dor de tine,
De privirea ta caldă,
De ochii tăi gri,
De zâmbetul tău voios.
Aș vrea să privim aceleași stele,
Să le facem o vizită împreună,
Și să fim fericiți;
Fără griji, fără regrete;
Pentru că trăind acum,
Ne facem viitorul mai bun,
Infinitul meu drag,
La care țin atât de mult.

Dialog în trei sau monologul sufletului

Dialog în trei sau monologul sufletului
By Andrew Diaconesque

EU: Ne-am adunat aici să rezolvăm odată trecutul, prezentul si viitorul să știm ce-am greșit și să nu mai repetăm aceleași greșeli.
EGO: Da… vezi să nu. Așa ai zis și data trecută cu trecutu’ și nu am rezolvat nimic.
EU: Asta crezi tu. Mare parte din trecut s-a rezolvat.
EGO: Mare parte… Bine zici… Trecutul e cancer, e stupid, e aiurea… îi dăm foc dacă se poate. Nu m-ar deranja să dispară.
EU: Nu-i treaba ta să judeci asta asta, PERSOANĂ e responsabil de trecut.
EGO: Și? Nu vezi că doar își plânge de milă? E slab, ca întotdeauna.
PERSOANĂ: Să știi că te-am auzit, lasă-mă în pace…
EU: Gata cearta. Să o luam cu începutul.
EGO: De parcă am începe cu sfărșitul.
EU: Despre trecutul 1 ce putem spune și dacă închidem capitolul ăsta odată?
PERSOANĂ: Cred ca ar fi bine sa îl îndepărtăm cât mai tare, fără ca cineva, la tine mă refer EGO, să tot caute să se răzbune.
EGO: Vezi să nu… Eu nu primesc ordine de la tine. Vrei să ne certăm din nou? Îți mai amintești ce s-a întamplat ultimele două dăți? Prima data ne-am ars rău și EU a rămas de unu singur și asta tot din cauza la trecutul 1; eu nu mai vreau să fie EL în starea aia. Și a doua oară a fost la granița dintre trecutul 2 si trecutul 3, perioada aia critică, când am pierdut șirul evenimentelor.
EU: No, hai să rezolvăm trecutul 2. Totul a fost bine la început. A aparut EA2, era minunată și EL ținea mult la EA2, dar nu putea să fie cel ales pentru că viața e nedreaptă. EGO, de ce nu ai spus stop mai repede și nu ai renunțat de prima dată? Ai crezut că poți să o schimbi? Noi nu putem să intervenim și să o controlăm; doar pe EL îl putem ghida. Acțiunile noastre greșite îl rănesc pe EL dar mai ales pe noi.
EGO: Și să pierd în fața unei persoane pe care nu dau 2 lei? Niciodată.
EU: Nu vezi ce i-ai facut lu’ PERSOANĂ? Din cauza mândriei și prostiei tale încă mai suferă uneori. A vrut să repare situația și să vorbească în perioada aceea cu EA1, dar tu nu l-ai lăsat. Gandește-te că poate ar fi fost mai fericit lânga EA1, pentru că EL se întelege foarte bine cu ea și nu vrea să pățească ceva, dar tu ai vrut să câștigi pariul ăla inutil.
PERSOANĂ: Îmi cer scuze că nu am fost mai puternic.
EU: Știi că în momentul de față nu se mai poate face nimic. Au survenit destule schimbări majore cât să nu mai depindă de noi. Trebuie să ne concentrăm pe viitor acum. PERSOANĂ, gata cu șansele prea multe acordate aiurea și cu suferința. EGO, gata cu pariurile astea stupide și privește dincolo de aparențe.
PERSOANĂ: Am înțeles. Încerc să nu mai trag de trecut.
EU: Asa să faci, vezi că nu uit. Iar tu EGO?
EGO: Am remușcări pentru pariul ăla. A fost cea mai mare prostie pe care o puteam face. Nu o să se mai repete.
EU: Înțeleg că acum îți pare rău dar înțelege că e prea târziu. Asta e viața… Poate data viitoare… Bun, discuția noastră înseamnă că s-a sfârșit. Vreau să văd o îmbunătățire în viitor.

OS X pe un Intel NUC

Acum aproximativ un an și jumătate mă tot batea gândul ce să fac și cum pot instala OS X pe laptopul meu știind că nu e așa usor. Am reușit să îl instalez doar în mașină virtuală cu VMware după multe bătăi de cap. Instalasem versiunea Mavericks dar i-am facut upgrade la Yosemite.

După vreo două săptămâni de meșterit prin el și văzând că merge greu(pe atunci aveam doar 6 GB RAM) am renunțat la idee și mi-am văzut de alte planuri și testat alte distribuții de Linux.

De când am început facultatea voiam să îmi cumpăr un Mac mini șă învăț și eu câte ceva despre OS X pentru că vara asta primisem mai multe telefoane de la prieteni că au nu știu ce probleme cu Mac-urile și eu nu știam să le răspund. M-am uitat să văd care este mai ieftin dar în același timp performant dar nici unul nu mă satisfăcu mai ales că începând cu modelul din 2014 nu îi m-ai puteai modifica cantitatea de meomorie RAM ceea ce mi se părea un lucru stupid. Și tot butonând și căutând alternative pe care se putea instala OS X am dat peste Intel NUC. Aceste Mini PC-uri mi se păreau interesante și mă bucură faptul că puteam să aleg eu cantitatea de memorie RAM și stocarea. La început nu le puteam deosebi variantele cu suport pentru HDD/SSD de 2,5 inch pană am dat peste această pagină care prezintă diferențele de la o variantă la alta. Inițial optasem pentru NUC5i5RYH dar m-am gândit că NUC5i7RYH era mai puternic și mai bine ceva mai bun. Am vrut versiunea cu suport pentru HDD/SSD de 2,5 inch deoarece puteam pune hardul din laptop la nevoie.

În această vacanță am reușit să îmi cumpăr NUC-ul și spre uimirea mea magazinul de la care l-am luat a inclus un SSD Kingston V300 de 240 GB și 4GB RAM(pentru mine cam puțin dar în viitor o să îi mai adaug 8GB).

La majoritatea tutorialelor la care m-am uitat necesitau un mac real sau un sistem care sa ruleze OS X pentru a putea face stick-ul bootabil, dar am dat peste un tutorial în care este prezentă o metoda de a face stick-ul bootabil din Windows cu un anumit program. După vreo 10 încercări cu diferite imagini totul a fost un esec total și am sfârșit prin a instala Windows 8.1 și să ii fac upgrade la 10.

Ziua următoare am plecat la Toplița la o prietenă câteva zile să mă relaxez dar în mintea mea era încă ideea de a pune OS X pe NUC și am reușit să găsesc rezolvarea la problemă.

Mai jos am să vă scriu etapele pentru a instala OS X pe orice versiune de NUC. Înainte de toate aveți nevoie de un PC(cu cel puțin 4GB RAM), un stick de minim 8GB și nu în ultimul rând multă, multă răbdare.

Pasul 1: Cum mulți nu au un dispozitiv care rulează OS X va trebui să îl instalăm în mașină virtuală pentru a putea face stick-ul bootabil cu OS X. Tutorialul de mai jos este singurul în care sistemul rula(nu contează că este pentru OS X Mavericks deoarece noi vom instala pe NUC OS X El Capitan). Este același pe care l-am folosit și prima dată când l-am pus în mașină virtuală.

Pasul 2: În acest tutorial vă spune exact cum se fac toți pașii de instalare pentru fiecare versiune de NUC5 în parte. Câteva observații am de făcut:
a) descărcarea OS X El Capitan din App Store durează ceva timp. Fișierul are în jur de 6GB și mie mi l-a descărcat în vreo 3 ore.
b) la pasul 6) din Prepare Bootable USB Drive Installer, ținând cont că stick-ul va fi formatat și scris în mașină virtuală o să dureze cam 30-40 minute deci multă răbdare.
c) mare grijă cu setările din BIOS deoarece o configurare greșită duce la eșec, erori, restarturi.
d) pentru a descărca programele auxiliare din tutorial aveți nevoie de cont pe site. Contul se face foarte ușor și este gratuit.

În zilele următoare am să încerc să îl exploatez la maxim să văd de ce este în stare.
Acesta a fost unul dintre obiectivele propuse pe 2016.

Incapacitatea susținerii unei idei

Săptămâna trecută în urma unei discutii pe facebook cu doi liceeni am ajuns la concluzia că multi dintre ei nu știu să își susțină punctul de vedere, ceea ce este un lucru extrem de grav deoarece se observă o prostire continuă a oamenilor.
Am ajuns la concluzia că și după 12 ani de școală mulți rămân la nivelul de oițe în cadrul turmei.
Discuția cu cei doi a început de la un subiect destul de banal, bac-ul la limba și literatura română. După ce l-am susținut vara trecută, mi-a rămas un gust amar privind materia care trebuia învățată. Am învățat, tocit mai bine spus aproximativ 15 opere, timp pierdut de pomană, ca să iau nota 8. Cât mi-a afectat media de la bac proba la română? Per ansamblu aproape deloc și spun aproape pentru că în adâncul meu se năștea o întrebare: atât de importantă e această materie pentru viitorul meu și pentru admiterea la facultate?
Nu o să fac aici o întreagă teorie dar consider că structura probei la română ar trebui schimbată prin eliminare subiectului 3.

Discuția mea cu cei doi a fost pe marginea acestui subiect și cum considerau dânșii matematica o materie nefolositoare, ei fiind la filologie și susțineau că româna din liceu ne ajută să vorbim și să scriem corect.
În primul rând acest lucru este fals pentru că în liceu se face literatură. Noțiunile de gramatică și ortografie se fac în gimnaziu.
În al doilea rând literatura se poate interpreta ceea ce duce la faptul ca nu există critică bună sau rea. De ce trebuie să tocesc comentariul unei opere în viziunea lui X sau a lui Y? De ce nu pot să am propria părere? Și eu sunt om și X e om și Y e om. Eu când scriu o poezie o las la latitudinea fiecăruia să o interpreteze pentru el pentru că nu există interpretare greșită. Eu am o opinie despre ceva. Tu ai altă opinie despre acel ceva. Fiecare dintre noi avem o opinie diferită despre acel ceva în același timp și nici una dintre opinii nu este greșită. Concluzia sună cam așa: eu am o opinia mea, tu ai opinia ta, fiecare avem dreptul să fim sau să nu fim de acord cu opinia celuilalt. Faptul că mă obligi să fiu de acord cu opinia criticului X mă face să îmi pierd originalitatea și să fiu asemenea unui papagal. Ce este mai „plăcut” ca atunci când citești 100 de eseuri pe aceeași temă și toate să fie la fel? La facultate m-am înscris și la modulul psihopedagogic iar semestrul acesta am făcut cursul de psihologia educației. În urma acestui curs mi-am dat seama cum mulți copii ajung să fie oițe ale sistemului dacă nu au propria lor opinie, despre orice lucru indiferent cât este de nesemnificativ.

Problema tinerilor din ziua de astăzi este aceea că devin tot mai tăcuți. Câți dintre elevii de liceu știu să țină un discurs pe o anumită temă? Câti dintre ei pot vorbi în fața unei mulțimi? Răspuns: puțini. De ce? Pentru că tânărului elev nu îi este permis dialogul, iar dacă îi este permis debitează prostii. Sunt o persoană care susține introducerea orelelor de oratorie în școală. Lipsa comunicației și expunerii ideilor duce la o izolare urmată de o nepăsare. Dacă tu îl ignori pe omul acesta acum, peste câțiva ani când ai să îi ceri părerea îți va răspunde sec cu întrebarea: „Contează ce părere am?” și astfel ajung alții să decidă în locul lor. Sistemul ne vrea oițe lipsite de rațiune și de o privire de ansamblu asupra situaților pe care le întâlnim la ori ce pas; dacă s-ar putea ar lua toate deciziile în locul nostru cum i-ar fi lui mai bine și exploatându-ne la maxim.

Fii un om liber care spune ceea ce gândește cu mențiunea că, înainte să scoți ceva pe gură gândește ceea ce vrei să spui.

P.S.1 Într-un singur loc am folosit limba și literatura română în acest articol, în rest am folosit doar română deoarece după mine e doar literatură, dar prefer să nu intru în polemică.
P.S.2 Într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, în funcție de cum îmi permite timpul, o să scriu un articol dedicat persoanelor care ne acuză pe noi cei care am terminat sau suntem la profil real în special mate-info că matematica pe care o învățăm este degeaba.