Dor

Stau și privesc la steaua ce tocmai și-a făcut apariția de după nori. E o stea strălucitoare dar singuratică. Mi-ar plăcea să privim cerul împreună, să vedem cum limpezește de nori și apar stelele. Mă uit în jur și sunt singur. Îmi lipsești atât de mult, iar absența ta mă întristează. Vreau să pot să te aduc aici, dar din păcate nu am această putere.
Mă uit mai atent la stea dar în pieptul meu începe să se simtă o vină. E vina că ce am făcut nu a fost suficient pentru a te aduce în această seară lângă mine. Ochii mi se umezesc și încet își fac apariția primele lacrimi.
Îngenunchez privind cerul, iar lacrimi mari au început să își facă apariția pe față. Aplec capul ușor și las părul să-mi acopere fața pentru a masca durerea. Încerc să fac o analiză a vieții mele care ar avea nevoie de un strop de culoare pe care numai tu mi l-ai putea conferi.
La început eram atras de frumusețea ta, dar în timp am început să îți cunosc sufletul care spre bucuria mea se aseamănă cu a unui copil lipsit de orice griji și transmite o emoție puternică, iar faptul acesta ma făce să te privesc ca pe o ființă dintr-o altă lume, ideal al întâlnirii unui muritor de rând cu divinitatea.
Îmi este foarte dor de zâmbetul tău, de emoția pe care mi-o transmiți atunci când îți privesc sufletul de copil de-o puritate extraordinară; dor care mă arde și nu îmi dă pace.
Mă opresc din plâns suspinând și cu o mișcare sacadată scot o brichetă din buzunar. Îmi șterg ușor ochii si obrajii cu un șervețel după care strâng puternic bricheta în mână și aprind ușor servețelul. Pornesc încet spre tine făcându-mi curaj. Trebuie să lupt pentru ceea ce iubesc.

Reclame

Cioburile

E întuneric în jurul meu. Încerc să mă ridic dar constat cu groază că sunt legat de o masă. Încerc să forțez legăturile dar totul e în zadar. Am zis să mă calmez pentru a-mi face un plan de evadare dar simt că mă înmoi. Un bec puternic se aprinde deasupra mea. Pot în sfârșit să văd ce mă ține legat de masa aceea. Este o frânghie groasă de cânepă având culoarea roșiatică. Mă uit mai atent la mâinile mele și vad urme de răni adânci, de aici și culoarea roșiatică a frânghiei cu care sunt legat.
O ușă se deschide ușor cu un scârțâit pronunțat iar pe ea intră o persoană a cârei fețe era acoperită; ea cară cu ea o bucată de sticlă. Așează sticla ușor pe o masă cu picioare și începe să o împingă către masa unde mă aflu eu. Încerc să mă uit mai atent, poate îmi dau seama cine este în spatele măștii dar era degeaba. Lasă masă lângă mine și se duce pe la capul meu în întuneric. Aud un sunet metalic de la o foarfecă aruncată într-o într-un vas. Reușesc să-mi întorc capul și pe lângă foarfecă, persoana misterioasă mai aruncă un bisturiu ruginit, un ac, niște ață neagră și un ciocan. Mai scotocește pe acolo și mai găsește un vas mai mare în care pune vasul cu ustensile. Se întoarce către mine; vine cu pași apăsați și așează vasele peste bucata de sticlă apoi începe să strângă și mai tare legăturile de la mâini și de la picioare.
Simt cum încep să îmi amorțească încet mâinile. După ce se asigură că nu pot să mă mișc își trage un scaun lângă masa unde sunt întins; abia acum constat că respectivul nu are nici chip, iar masca o poartă doar de formă. Mă uit cu dispreț la el și încerc să mă smuncesc dar îmi fac mai multe răni la mâini așa că închid ochii. Individul ia bucata de sticlă de pe masă și o pune peste mine. Nu trec câteva secunde și simt o durere în zona abdomenului. Deschid ochii speriat și văd că bucata de sticlă de pe mine era spartă iar cioburi din ea încep să îmi provoace tăieturi. Persoană misterioasă culege toate bucățile mai mari de sticlă și le pune în vasul pe care îl pregătise după care începe să le mărunțească cu ciocanul.
Mă uit mai atent la tricou și văd cum se înroșește în urmă tăieturilor. Individul ia foarfeca și îmi taie tricoul în zona pieptului după care apucă ferm bisturiul din vas. Mă uit atent la el și văd cum pune bisturiul în zona inimii și apasă pe el. Încep să țip de durere. Se oprește, se uită la mine după care face din nou o tăietură și încă una și tot așa de 20 ori. Privirea începe să mi se împăienjenească iar strigătele mele de ajutor sunt tot mai slabe. După ce se asigură că e destul de adâncă tăietura, pune ambele mâini în rană și începe să o despice.
Nu mai suport durerea și îmi doresc să se termine cât mai repede. Apucă vasul cu cioburi într-o mână iar cealaltă o bagă în vas și ia un pumn de cioburi pe care îl introduce în rana din pieptul meu. Simt cum cioburile îmi pătrund în inimă. Ia un al doilea pumn și îl îndeasă în rană, după al treilea, al patrulea și tot așa până a golit vasul. Nu mai pot să fac nimic… simt cum minutele îmi sunt numărate, iar viața se scurge din mine.
Individul se ridică, se scutură de cioburi și pune mâna pe ac și ață. Nu vreau să știu ce îi mai trece prin minte dar aveam o presimțire că știu ce va urma. Introduce ușor acul în partea superioară a rănii și trece orizontal peste aceasta cu ața după care strânge puternic pentru a închide rana. Introduce din nou acul puțin mai jos și iară trece orizontal și strânge și încet-încet îmi coase toată rana.
Odată terminată „operația” persoana misterioasă se ridică și pleacă fără a se uita înapoi. Închid ochii și aștept ca totul să se termine.

Masca

Port o mască de mulți ani, o mască care are rolul de a arăta lumii o formă umană banală, uneori enervantă, poate chiar băgăcioasă, o formă care se vrea acceptată de tipare.
Mă uit la ea cu teamă, o analizez dar nu îndrăznesc să scot vreun cuvânt. Începe să i se vadă un zâmbet în colțul gurii.
Zâmbetul ei îmi bucură inima și aud încet un sunet de crăpătură; era masca mea, tocmai se fisurase. Nu știu ce să fac… Cum să reacționez? E mai bine să plec acum până nu se crapă cu totul? Privesc în jur și încerc să mă ridic dar nu pot face nimic. Picioarele mi se înmuiaseră. Îmi adresează o întrebare… Întorc privirea către ea… este și mai frumoasă. Încerc să îi răspund dar nu reușesc să formulez un răspuns satisfăcător, care să aibă sens. Începe să râdă de prostioarele pe care tocmai le scosesem pe gură și aud din nou sunetul de crăpătură. Îmi găsesc cu greu cuvintele și încep să îi vorbesc din adâncul inimii.
Se realizează încet o conexiune cu gândurile mele, iar vorbele pe care le rostesc fac parte din experiențele marcante. Simt cum de pe față mi se preling niște picuri calzi. Duc mâna la față și realizez că picurii erau sânge; lipsea masca din zona aceea.
Mă opresc din vorbit și îmi întorc privirea către ea. Fața ei se schimbase, avea o privire atentă iar zâmbetul era diferit de cel de dinainte. Îmi reiau șirul gândurilor dar nu mai pot să o privesc în ochi. Simt cu masca începe să se fărâme mai tare, iar inima începe să bată neregulat.
Masca nu mai există, doar lacrimile care au început a se forma. Mă ridic grăbit și mă îndepărtez pentru a putea plânge singur…

Invitație

Priveam cerul albastru, auzind în surdină păsările și încercam să profit de acest moment de deconectare de la viața agitată pe care o trăiesc zi de zi.
Aud telefonul cum vibrează… Era un mesaj care avea atașată și o poză. Mă întreba dacă îmi place rochia pentru seara aceea sau să aleagă alta mai elegantă. Îi venea foarte bine; îi scotea feminitatea în evidență.
Îmi dădeam seama că trebuia să mă pregătesc și eu. Avionul pleca la ora 18, conferința începea la ora 20 iar după conferință mi-am propus să îmi petrec seara alături de ea și chiar mă bucurasem că acceptase invitația de a mă însoți la conferință.
Cămașa era pregătită, pantalonii la fel doar costumul nu eram sigur pe care să-l aleg și dacă să port cravată sau papion. Mă îmbrac încet trecând de mai multe ori prin fața oglinzii și aleg în final un papion cu un model mai interesant.
Îmi verific buzunarul instinctiv și îmi amintesc că nu mi-am luat biletul de avion. Mă duc la vitrina să iau deoarece știam că acolo l-am pus și spre surprinderea mea nu era. Încerc să nu mă panichez și iau la rând sertarele dimprejur dar degeaba, biletul nu mai era. Scot telefonul și încerc să îmi cumpăr alt bilet dar în agitația care era în capul meu reușesc să mă împiedic și să mă lovesc la cap urmând o imagine neagră în fața ochilor.
Deschid ochii încet și instinctiv duc mâna la cap; eram pe jos lângă pat. Mă ridic încet și văd telefonul în pat. Eram puțin confuz de situație și nu știam ce s-a întamplat. Aveam un mesaj de noapte bună de la ea și totodată văd mai sus în conversație poza de mai devreme alături de mesajul că iese în oraș cu o prietenă.
Abia atunci conștientizez că totul a fost un vis…

Disocierea sufletului

Disocierea sufletului
By Andrew Diaconesque

– Nu face asta…
– De ce să nu o fac? Trecutul e trecut. Trăim prezentul.
– Dar știi că nu poți trăi fără trecut.
– Da știu, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăiesc mereu cu regrete.
– De ce nu? Trecutul conține episoade care s-au întâmplat și care sunt sigure. Trăiește printre ele; ce rost are să încerci ceva nou și poate e degeaba.
– Asta e. Nu îmi pasă. Eu nu mai stau în trecut. Păstrează-l tu ca eu trăiesc prezentul. Profit de oportunitățile de acum.
– Ești un idiot. Crezi că o sa fie totul bine? O sa fie negru, ca de obicei. Și tot tu o să ieși urat din povestea asta.
– Ești tu așa sigur? De ce trebuie să fii tu așa pesimist? Eu mă duc după ea.
– Mă faci să râd. Îl trimiți după una și îi lași trecutul negru dar sigur pentru o incertitudine?
– Da, chiar asta fac. M-am săturat să îl văd cum trăiește în întuneric și să comanzi tu aici.
– Vezi să nu, eu comand emoțiile aici. Trăiască supărarea și tristețea. De astea are nevoie, nu de chestii draguțe.
– Tu chiar nu înțelegi; ceea ce faci tu îi distruge întreg psihicul. Tu chiar vrei sa îl bagi pe pastile?
– Nu îmi pasă. Atâta timp cât nu e agitat, trăiește în întuneric și își inhibă emoțiile noi o ducem bine, e o legumă perfectă.
– Nu o să te las să faci asta, nu și de data asta, nu și cu ea. Tu știi că abordarea a fost diferită de data asta? Știi ca nu e la fel ca celelalte tipologii.
– Nu-mi pasă, poate fii și zeiță. Și să presupunem că eu nu mă bag; trăiește acum momentul cu ea și după în viitor ce face? Incertitudine.
– Viitorul ține de amândoi. Da, e un risc și există mulți factori dar nu te las să strici ceva ce a început așa frumos.
– Hai pleacă de aici; eu comand și eu spun că totul o să fie monoton și fără sentimente.
– Nu te las să faci asta. O să câștig războiul de data asta și o sa îl trimit la ea… Nu mai blochezi și de data asta emoțiile…

Durerea…

Durerea…
By Andrew Diaconesque

O simt… mă-ngenunchează,
De ce ai dispărut?
De ce?!
Absența ta mă doare,
Am vrut să te revăd
dar nu mai puteam,
Doar eu te mai știam
dar nu te găseam,
Nimeni nu își amintea nimic,
Parcă ai fi fost un vis,
Dar știu că ești reală,
Știu că ești aici și vreau să povestim,
Mi-e dor de noi, de visele glorioase,
De țelurile ce le-avem.
Te rog… din toată inima te rog,
Amintește-ți de mine
și nu mă părăsi;
Sunt încă aici,
așteptându-te să vii.

Scurtcircuit

Scurtcircuit
By Andrew Diaconesque

Trăiesc în transă, absorbit de nimicuri;
Lumea asta nu mai oferă motive serioase,
poate doar cicluri,
Mă-nvârt în cerc, încercând să rezolv cât mai multe;
Mă-nvârt degeaba că toate sunt pierdute.
Știu, sunt doar un muritor;
Care-a fost aruncat în gol.
Trăiesc undeva departe de transformator;
De locul unde alternativ devine continuu, nepăsător.
Dar totuși a existat o componentă care a trecut,
Erau ochii tăi, semnal de treaptă absolut.
Albastrul lor nu se putea monitoriza,
S-a ars circuitul, s-a scurtcircuitat inima mea.
Sunt iarăși liber să trăiesc,
Și vreau să te-ntâlnesc, să-ți mulțumesc.

Bântuind printre umbre

Bântuind printre umbre
By Andrew Diaconesque

Bântuind printre umbre, încerc să trăiesc,
Dar sincer, nu mai izbăvesc.
Mi-e dor de ea, să îi privesc ochii mari, neîncetat,
Dar ea, fără voie m-a abandonat.
Mă doare să mă știu singur aici,
Mă doare să știu că nu pot face nimic,
Mă doare să știu că exist,
Mă doare acest abandon nejustificat,
Ma doare…
Privesc la cer și-n pământ se transformă,
Cad pe el și mă izbesc fără formă.
Mă uit la pământ și nu mai e,
Sunt în aer, mă prăbușesc…

Am căzut și m-am lovit,
Nu văd urmă de rană, nu simt nimic.
M-am transformat în umbra,
Pot bântui singur, liniștit.

Am greșit și-am încercat să repar,
Degeaba, totul a fost în zadar.
Greșelile nu se pot repara,
Iar timpul nu iartă decât parțial.

Poezie în complex

Poezie în complex
By Andrew Diaconesque

În această lume plină de încercări
În care totul e mohorât pe cărări,
Privim adesea tot spre cer,
Așteptând adesea o eliberare de la bijutier.

Aici pe pământ totul e real,
Poate chiar patetic, banal.
Dacă așa se vrea, așa se oferă,
Doar ființe goale, fără personaliate
Lipsite de viață, lipsite de creativitate.

Ajungem să fim, aceeași derivată,
Lipsiți de suflet, lipsiți de constantă.
Și stăm adesea și ne-ntrebăm:
De ce vrem să fim la fel?
Pentru că nu traim etern?
Pentru a nu fi judecați de oameni fără țel?
Întrebări, ce creează-n noi,
Frământări noi, mai mult noroi.

Și stai și te gândești la viitor,
Cum să ți-l faci mai bun, mai inovator.
Și stai și te gândești la trecut,
La ce-a fost si ce-ai făcut.
Dar tu, muritor de rând,
Da tu, cel care mă critici,
Cu ce drept vii să-ți faci de cap:
în viața mea, în valorile mele,
în gândurile mele, în supărările mele…
Și nu mă lași să mă ridic?
Hain om, ce să zic.
Îți spun mai bine să fugi,
Să nu te fac mai apoi să plângi.

Dar când crezi că totul e pierdut,
Vezi doi ochi minunați, strălucitori
Care te fac să lupți, ca la-nceput.
Doi ochi pe care când îi vezi,
În lumea imaginară te plasezi.
O lume fără griji, fără stres,
O lume a ta, plin de imaginarul des.
Trăind aici nu vei muri,
Și visător mereu vei fii;
Creativitatea-ți va fi aliat,
Iar tu vei fii cel mai de seama împărat.
Aici de vei domni,
Pământul îl vei oprii,
Iar stele pe cer vor străluci,
Asemeni unor vagi puncte,
Pe care dacă încerci să le unești,
O curbă-nchisă ai să potrivești.

În această lume în care te poți integra,
Și constanta ți-o poți recupera.
Trăiește totul la infinit,
Și fii propriul tău zid, neclintit.

Și când crezi că totul e bine,
Îți iei o palmă, de uiți de tine.
Revii încet pe pământul uscat,
Pe care totul pare uitat.
Și vrei mereu să schimbi ceva,
Să-ți faci un loc mai bun din lumea ta.
Și poți și o să reușești,
Doar înțelepciunea să o dobândești.

Vulpița mea

Vulpița mea
By Andrew Diaconesque

Când totul părea pierdut,
În viața mea tu ai apărut.
Soarele a răsărit din nou și pentru mine
Iar eu îmi doream să fiu alături de tine.

Aș vrea să ne vedem curând,
Să privesc din nou acei ochi, râzând,
Mirat de albastrul lor sclipitor,
Ce provoacă în mine un mare dor.

Aș vrea să te pot îmbrățișa,
Să-ți simt inima lângă a mea.
Să nu mai simt un gol nespus,
Privind la soarele ce tocmai a apus.

Regret nespus ce s-a-ntâmplat,
Și dacă crezi că te-am abandonat,
Îmi cer iertare în genunchi, plângând,
Și sper să ne vedem curând.

Aș mai vrea totuși să iți spun,
Știind că nu sunt cel mai bun;
Indiferent de ce s-ar întâmpla,
Eu te iubesc, Vulpița mea.