Disocierea sufletului

Disocierea sufletului
By Andrew Diaconesque

– Nu face asta…
– De ce să nu o fac? Trecutul e trecut. Trăim prezentul.
– Dar știi că nu poți trăi fără trecut.
– Da știu, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăiesc mereu cu regrete.
– De ce nu? Trecutul conține episoade care s-au întâmplat și care sunt sigure. Trăiește printre ele; ce rost are să încerci ceva nou și poate e degeaba.
– Asta e. Nu îmi pasă. Eu nu mai stau în trecut. Păstrează-l tu ca eu trăiesc prezentul. Profit de oportunitățile de acum.
– Ești un idiot. Crezi că o sa fie totul bine? O sa fie negru, ca de obicei. Și tot tu o să ieși urat din povestea asta.
– Ești tu așa sigur? De ce trebuie să fii tu așa pesimist? Eu mă duc după ea.
– Mă faci să râd. Îl trimiți după una și îi lași trecutul negru dar sigur pentru o incertitudine?
– Da, chiar asta fac. M-am săturat să îl văd cum trăiește în întuneric și să comanzi tu aici.
– Vezi să nu, eu comand emoțiile aici. Trăiască supărarea și tristețea. De astea are nevoie, nu de chestii draguțe.
– Tu chiar nu înțelegi; ceea ce faci tu îi distruge întreg psihicul. Tu chiar vrei sa îl bagi pe pastile?
– Nu îmi pasă. Atâta timp cât nu e agitat, trăiește în întuneric și își inhibă emoțiile noi o ducem bine, e o legumă perfectă.
– Nu o să te las să faci asta, nu și de data asta, nu și cu ea. Tu știi că abordarea a fost diferită de data asta? Știi ca nu e la fel ca celelalte tipologii.
– Nu-mi pasă, poate fii și zeiță. Și să presupunem că eu nu mă bag; trăiește acum momentul cu ea și după în viitor ce face? Incertitudine.
– Viitorul ține de amândoi. Da, e un risc și există mulți factori dar nu te las să strici ceva ce a început așa frumos.
– Hai pleacă de aici; eu comand și eu spun că totul o să fie monoton și fără sentimente.
– Nu te las să faci asta. O să câștig războiul de data asta și o sa îl trimit la ea… Nu mai blochezi și de data asta emoțiile…

Anunțuri

Durerea…

Durerea…
By Andrew Diaconesque

O simt… mă-ngenunchează,
De ce ai dispărut?
De ce?!
Absența ta mă doare,
Am vrut să te revăd
dar nu mai puteam,
Doar eu te mai știam
dar nu te găseam,
Nimeni nu își amintea nimic,
Parcă ai fi fost un vis,
Dar știu că ești reală,
Știu că ești aici și vreau să povestim,
Mi-e dor de noi, de visele glorioase,
De țelurile ce le-avem.
Te rog… din toată inima te rog,
Amintește-ți de mine
și nu mă părăsi;
Sunt încă aici,
așteptându-te să vii.

Scurtcircuit

Scurtcircuit
By Andrew Diaconesque

Trăiesc în transă, absorbit de nimicuri;
Lumea asta nu mai oferă motive serioase,
poate doar cicluri,
Mă-nvârt în cerc, încercând să rezolv cât mai multe;
Mă-nvârt degeaba că toate sunt pierdute.
Știu, sunt doar un muritor;
Care-a fost aruncat în gol.
Trăiesc undeva departe de transformator;
De locul unde alternativ devine continuu, nepăsător.
Dar totuși a existat o componentă care a trecut,
Erau ochii tăi, semnal de treaptă absolut.
Albastrul lor nu se putea monitoriza,
S-a ars circuitul, s-a scurtcircuitat inima mea.
Sunt iarăși liber să trăiesc,
Și vreau să te-ntâlnesc, să-ți mulțumesc.

Bântuind printre umbre

Bântuind printre umbre
By Andrew Diaconesque

Bântuind printre umbre, încerc să trăiesc,
Dar sincer, nu mai izbăvesc.
Mi-e dor de ea, să îi privesc ochii mari, neîncetat,
Dar ea, fără voie m-a abandonat.
Mă doare să mă știu singur aici,
Mă doare să știu că nu pot face nimic,
Mă doare să știu că exist,
Mă doare acest abandon nejustificat,
Ma doare…
Privesc la cer și-n pământ se transformă,
Cad pe el și mă izbesc fără formă.
Mă uit la pământ și nu mai e,
Sunt în aer, mă prăbușesc…

Am căzut și m-am lovit,
Nu văd urmă de rană, nu simt nimic.
M-am transformat în umbra,
Pot bântui singur, liniștit.

Am greșit și-am încercat să repar,
Degeaba, totul a fost în zadar.
Greșelile nu se pot repara,
Iar timpul nu iartă decât parțial.

Poezie în complex

Poezie în complex
By Andrew Diaconesque

În această lume plină de încercări
În care totul e mohorât pe cărări,
Privim adesea tot spre cer,
Așteptând adesea o eliberare de la bijutier.

Aici pe pământ totul e real,
Poate chiar patetic, banal.
Dacă așa se vrea, așa se oferă,
Doar ființe goale, fără personaliate
Lipsite de viață, lipsite de creativitate.

Ajungem să fim, aceeași derivată,
Lipsiți de suflet, lipsiți de constantă.
Și stăm adesea și ne-ntrebăm:
De ce vrem să fim la fel?
Pentru că nu traim etern?
Pentru a nu fi judecați de oameni fără țel?
Întrebări, ce creează-n noi,
Frământări noi, mai mult noroi.

Și stai și te gândești la viitor,
Cum să ți-l faci mai bun, mai inovator.
Și stai și te gândești la trecut,
La ce-a fost si ce-ai făcut.
Dar tu, muritor de rând,
Da tu, cel care mă critici,
Cu ce drept vii să-ți faci de cap:
în viața mea, în valorile mele,
în gândurile mele, în supărările mele…
Și nu mă lași să mă ridic?
Hain om, ce să zic.
Îți spun mai bine să fugi,
Să nu te fac mai apoi să plângi.

Dar când crezi că totul e pierdut,
Vezi doi ochi minunați, strălucitori
Care te fac să lupți, ca la-nceput.
Doi ochi pe care când îi vezi,
În lumea imaginară te plasezi.
O lume fără griji, fără stres,
O lume a ta, plin de imaginarul des.
Trăind aici nu vei muri,
Și visător mereu vei fii;
Creativitatea-ți va fi aliat,
Iar tu vei fii cel mai de seama împărat.
Aici de vei domni,
Pământul îl vei oprii,
Iar stele pe cer vor străluci,
Asemeni unor vagi puncte,
Pe care dacă încerci să le unești,
O curbă-nchisă ai să potrivești.

În această lume în care te poți integra,
Și constanta ți-o poți recupera.
Trăiește totul la infinit,
Și fii propriul tău zid, neclintit.

Și când crezi că totul e bine,
Îți iei o palmă, de uiți de tine.
Revii încet pe pământul uscat,
Pe care totul pare uitat.
Și vrei mereu să schimbi ceva,
Să-ți faci un loc mai bun din lumea ta.
Și poți și o să reușești,
Doar înțelepciunea să o dobândești.

Vulpița mea

Vulpița mea
By Andrew Diaconesque

Când totul părea pierdut,
În viața mea tu ai apărut.
Soarele a răsărit din nou și pentru mine
Iar eu îmi doream să fiu alături de tine.

Aș vrea să ne vedem curând,
Să privesc din nou acei ochi, râzând,
Mirat de albastrul lor sclipitor,
Ce provoacă în mine un mare dor.

Aș vrea să te pot îmbrățișa,
Să-ți simt inima lângă a mea.
Să nu mai simt un gol nespus,
Privind la soarele ce tocmai a apus.

Regret nespus ce s-a-ntâmplat,
Și dacă crezi că te-am abandonat,
Îmi cer iertare în genunchi, plângând,
Și sper să ne vedem curând.

Aș mai vrea totuși să iți spun,
Știind că nu sunt cel mai bun;
Indiferent de ce s-ar întâmpla,
Eu te iubesc, Vulpița mea.

Paradoxul conștiinței

Paradoxul conștiinței

De ce oare greșim și mai apoi gândim? De ce oare regretăm unele decizii luate și ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ales exact opusul? De ce oare indiferent de ce alegem, la un moment dat tot vom suferi?

Am căutat ani la rând fericirea încât ajunsesem să cred că nu îmi este dat să o întâlnesc. Stăteam pe podul de cale ferată și priveam la apa murdară care trecea pe sub mine. Era o imagine dezgustătoare, dar era în ton cu ceea ce simțeam. Goarna trenului mă făcu să tresar și să întorc capul. Se apropia un marfar. Priveam la el plictisit. Am început să îi număr vagoanele, pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut. La un moment dat  am auzit un țipăt și m-am întors, dar nu am apucat să văd ce s-a întâmplat. Am resimțit o durere puternică în ceafă urmată de o beznă totală în fața ochilor.

Cu greu mi-am revenit din acea stare de incertitudine și am încercat să mă ridic. Spre uimirea mea, eram într-un fel de cameră care nu avea nici o ușă de acces, fiind luminată de un glob auriu poziționat în mijlocul ei. Am început să îmi pun întrebări retardate: sunt mort și nu m-au primit nici în rai, nici în iad? M-au lăsat în incertitudine? M-au răpit niște psihopați care vor să facă experimente pe mine? Sau mai rău, am fost răpit de extratereștrii? Ce să facă ei cu o persoană, care, din 24 ore cât are ziua mai mult de jumătate își plânge de milă, se compătimește și e complexat de cum arată? Am râs zgomotos, curios a cui glumă proastă este aceasta.

Globul din mijlocul încăperii a început să își schimbe culoarea și producea o lumină din ce în ce mai puternică. Din lumină apăru dintr-o dată silueta unui tânăr înalt și subțirel, cam de 20 de ani cu părul șaten și ochelari purtând o haină albă, strălucitoare. Se uita la mine zâmbind scoțând din buzunar un carnețel, răsfoindu-l. După vreo zece secunde a ridicat capul și m-a luat din scurt:

– Hai salut, Andrei! Ce planuri mai avem pentru astăzi?

– La ce te referi? l-am întrebat eu puțin mirat.

– Păi, în agendă scrie că astăzi ieșim să facem fotografii după-masă și poate ne întâlnim cu fetele.

– Ia stai un pic. De unde știi tu că eu vreau să ies să fac fotografii și apoi să mă întâlnesc cu fetele? Cine ești și de unde îmi cunoști planurile pentru astăzi?

– Aaa… stai că nu m-am prezentat, Preteos mă numesc și sunt partea conștiinței tale care gestionează prezentul. Te ajut în luarea deciziilor rapide.

Mă uitam la el cum îmi explica lucrurile acestea și îmi venea să îi spun că e puțin dus cu capu’, dar am zis că îl las să termine tot și după să mă iau de el.

– Băi, domnu’ fantomiță, l-am luat eu din scurt, încă nu am murit să cred toate prostiile astea. Sunt eu mai sucit în felul meu, dar să cred așa ceva… niciodată.

– Mă gândeam că nu o să mă crezi pentru că știu că ești o persoană încăpățânată. Hai să rezolvăm tot ce te macină din trecut, dar mai întâi să îl chem pe Cifi, pentru că el este partea din conștiință care gestionează trecutul și doar el te poate plimba prin cele mai îndepărtate amintiri; te poate face să revezi cele mai groaznice momente din viața ta.

– Cheamă-ți prietenul să vedem de ce este în stare că deja m-ai plictisit.

Nu am apucat să termin bine fraza pentru că globul a luat-o razna din nou și a apărut un tânăr care arăta aproape identic cu celălalt, diferit fiind doar faptul că acesta era îmbrăcat în negru. Și el a scos un carnețel dar s-a hotărât rapid să îl bage la loc in buzunar. S-a uitat lung și a zis pe un ton vesel:

– Cifi – Călătorul în timp mă numesc și sunt partea conștiinței tale care îți va arată pasaje din trecut și nu numai. Apropo, carnețelul acesta, l-a scos din buzunar și mi l-a fluturat prin fața ochilor, reprezintă cheia plecării tale din această „lume” – lumea  subconștientului. Ca să faci rost de el trebuie să înveți să îți accepți trecutul și să trăiești în prezent. Din cauza trăitului în trecut te distrugi ca persoană și implicit ne dai și nouă bătăi de cap. Virtol nu mai face față să analizeze posibilele viitoruri care se generează la fiecare pas. Ai studiat doar teoria multiversurilor și cunoști faptul că fiecare alegere de a ta creează un nou univers.

– Cine mai e și Virtol?

–  Virtol este partea ta din conștiință care se ocupă cu studiul tuturor viitorurilor care se pot întâmpla, pornind dintr-un anumit punct. El se ocupă de luarea deciziilor pe termen lung. Iți mulțumesc Preteos că l-ai adus până aici. Preiau eu.

O lumină puternică a apărut în încăpere și Preteos a dispărut. În urmă lui rămăseseră doar scântei.

– No bun, primul loc în care ne vom întoarce este în excursia de pe munte de la începutul liceului. Ține minte ce îți zic, tu poți vedea ce s-a întâmplat, dar nimeni nu te poate vedea și nu poți schimba nimic. Scopul acestor călătorii este să accepți situația și să treci peste.

Cifi ne-a teleportat în fața cabanei unde am fost cazați. Chiar atunci eu din trecut coboram din autobuz. La câțiva metri în fața mea deja coborâse Loren. Era așa drăguță și atunci ca și acum. Simțeam cum mă răscolesc atâtea amintiri. Era una din fetele care mi-au schimbat viața, ea influenându-mit primul an de liceu. Priveam la ea cu nostalgie combinată cu durere. Mi-a plăcut mult de ea atunci și voiam sa fac orice ca să fiu acel prieten special al ei. Tot ce am încercat a fost în zadar, dar mă bucur totuși că am rămas amici.

Mă uitam la mine cum încercam să o abordez și îmi venea să mă pleznesc la cât de caraghios arătam. Nu mai puteam privi la ce se întâmpla așa că am plecat spre munte ca să mă liniștesc puțin. Cifi m-a prins din urmă și m-a întrebat:

– Știm că ți-a fost mult timp dragă, dar merita să o suni după ce ai băut un pic mai mult? Știm toți patru că nu vei putea fi cu ea și te amăgești degeaba cu aceste iluzii false. Cel puțin ați rămas prieteni și asta contează cel mai mult.

– Dar… ea e așa…

– Las-o baltă. Te-am adus aici să înveți ceva din lucrul acesta. Atunci trebuia să faci ceva.

Dintr-o dată am văzut cum începe să dispară imaginea din jurul meu și eram din nou în camera aceea fără geamuri. Până să stau să meditez la cele întâmplate, Cifi ne-a teleportat într-o curte mare în care erau două case. Mi-a luat câteva secunde să îmi dau seama unde mă aflam. Eram la casa bunicilor. În curte era lume multă îmbrăcată în negru care intra și ieșea din casa mare. Aveam o vagă bănuială că știam prin ce perioadă mă aflam, dar am intrat în casă să mă lămuresc. Acolo era lumea adunată în jurul unui sicriu. Omul din sicriu nu era altul decât bunicul meu.

Acesta a fost unul din cele mai dureroase episoade din viața mea. Aveam aproape 5 ani când el ne-a părăsit. A fost una dintre persoanele care a ținut la mine enorm, alături de bunica. Atunci nu conștientizam ce s-a întâmplat. Lipsa lui am început să o simt în anii care au urmat. Nu puteam sa revăd acea imagine, așa că am ieșit din casă și am început să plâng. Știam că nu îl puteam aduce înapoi, dar totodată cred ar fi fost mândru de mine și de ce persoană am ajuns. I-am spus lui Cifi că vreau să plec de acolo și dintr-o dată imaginea a început să dispară și să se evapore.

Amintirea aceasta m-a făcut să prețuiesc mai mult unele persoane care sunt în jurul meu și care țin la mine, m-a făcut să încerc să nu fiu un egoist.

– Pe unde ai de gând să mă mai plimbi acum? l-am întrebat eu puțin dezorientat.

– Nu îți spun pentru că nu vreau să stric surpriza. Să zicem doar ca e momentul când ai dat dovadă de mult curaj.

Nu încercam să îl mai înțeleg. Am hotărât să îl las să mă plimbe pe unde dorește, deoarece știam că doar amintirile bine fixate reprezentau porți către timpul unde mă putea teleporta. Cifi a scos din nou carnetul din buzunar, l-a răsfoit bine de tot și a început din nou teleportarea.

De data aceasta mă adusese la mine în cartier, la un colț de stradă. Priveam cum alergam spre acel loc și am întors capul să văd spre cine alergam. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că alergam spre Ariana. Ariana a fost prima fată de care mi-a plăcut cu adevărat și îmi amintesc cum mi-am făcut curaj să îi spun ce simt pentru ea printr-un bilet. Era chiar ziua când i-am dat biletul.

Priveam neputincios cum se derulează acțiunea știind că după întâmplarea aceasta nu a mai vorbit cu mine mult timp. Era acea fată perfectă de la natură, caracterizată de o frumusețe aparte. Avea ochii mari, în care se putea zări sclipirea – acel lucru prin care puteai privi în sufletul omului, iar ea avea un suflet pur și inocent. Din câte îmi amintesc mergea la lecții de pian și acesta a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să studiez și eu pianul; părinții mei nu m-au lăsat; acum, după atâția ani, le reproșez acest lucru. Cine știe, poate ajungeam cântăreț. Mi-a plăcut de ea câțiva ani buni și am suferit enorm din cauza refuzului. Am încercat mult timp să o fac să își schimba părerea despre mine, să îmi mai dea o șansă, dar a fost în zadar. Pentru fata aceasta aproape m-am luat la bătaie cu un tip într-un bar și tot pentru ea am băut prima dată de supărare cu un amic. Și acum, ca și atunci, o privesc cu admirație cu toate că în ultimii ani s-a schimbat mult și au fost momente când nu o mai recunoșteam.

– Hai că ai avut un tupeu grozav atunci și în perioada următoare. Să te duci la ea și să îi dai plicul de față cu toată lumea este ceva.

– Vezi să nu… Și cu ce m-am ales? Tot nu m-a plăcut și doar știi cât am suferit după.

– Totuși, aceasta a fost o lecție de viață. Ai învățat că dacă nu riști, nu câștigi. Gândește-te de câte ori nu ai vrut să riști și câte dureri de cap mi-ai dat mie și lui Virtol din cauza viitorurile alternative la care te gândeai. Era veșnica întrebare: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”. Fii atent aici!

Cifi a făcut un semn cu mâna dreaptă în aer și a apărut un nor în care mă puteam vedea pe mine alături de Ariana.

– Aceasta e imaginea dintr-un univers alternativ în care tu ai ajuns să fii împreună cu ea. Acest univers a apărut la scurt timp după ce i-ai dat biletul și s-a desprins din al nostru, sau ,mai bine zis, s-a făcut scindarea în momentul în care ea a luat decizia. Mai fii atent o dată!

A făcut din nou un semn cu mâna, iar în nor s-a schimbat imaginea. Eram eu la marginea patului din camera mea și plângeam lângă o hârtie scrisă. Recunoscusem hârtia, dar nu țineam minte să se fi întâmplat acest lucru.

– Aceasta e imaginea din universul alternativ în care tu nu i-ai mai dat până la urmă biletul și ești cuprins de remușcări. Sau altfel spus, te tot bat la cap pentru că ai fost un laș și nu ai acționat. Sper ca ți-ai învățat lecția ca să putem pleca din această amintire.

Imaginea s-a dizolvat, iar noi, parcă absorbiți de un aspirator, ne-am întors în camera cu glob.

De ce oare voia să îmi arate toate aceste amintiri? Să sufăr din nou? Trebuie să pun mâna cât mai repede pe carnețel, pentru a putea părăsi subconștientul, deoarece simțeam cum îmi pierd mințile. Aveam o presimțire că partea urâtă abia acum urmează și nu va ieși deloc bine.

– Ești pregătit de următoarea vizită? Fii atent, deoarece aici vom zăbovi mai mult.

Imaginea s-a schimbat și în jurul meu începeau să apară copaci. După ce imaginea s-a stabilizat am putut vedea locul exact unde mă adusese Cifi; eram undeva aproape de centrul orașului, lângă o pădurice. Mă vedeam pe mine cum așteptam pe cineva. Încercam să îmi amintesc pe cine așteptam și atunci am văzut la mine în mână o floricică mov. Nu putea fi chiar ziua aceea… Era imposibil… sau dacă mă gândesc bine era chiar posibil, deoarece amintirea aceasta m-a marcat destul de tare. Era ziua când trebuia să mă întâlnesc cu Clara și am așteptat-o aproape o oră, dar ea nu a venit.

– De ce m-ai adus aici, să stau și să văd cât eram de agitat că ea nu mai vine? l-am luat din scurt pe Cifi. Știu că nu va veni, deoarece era și este o mincinoasă ordinară. Am fost un prost că i-am dat atâtea șanse, nu trebuia să îmi reamintești de ea.

Clara este una dintre acele persoane care mi-au lăsat un gust amar despre viață. Ea este genul acela de fată care se pierde în minciunile pe care le zice. Aproape doi ani am stat după Clara și am ținut la ea enorm, dar nu a meritat. Ajunsesem să mă cert cu ai mei din cauza ei, cu toate ca mama mă avertizase că nu e de nici o treabă și mai bine o las în pace. Eu, încăpățânat, nu am ascultat-o. Era fata pentru care aș fi făcut orice doar să o știu în siguranță.

În prezent, nu pot să spun că o urăsc dar uneori simt nevoia să fac pe judecătorul și să o fac să sufere, nu tare, dar îndeajuns cât să își învețe lecția și să nu mai mintă.

– Andrei, uite ce poți să faci. Îți dau voie să intervii în cursul normal al timpului și să îl modifici după bunul plac, dar doar o dată.

– Parcă spuneai că nu putem modifica trecutul.

– Nu poți în general, dar de data aceasta îți dau voie să schimbi ceva. Ține minte, orice decizie vei lua va face ca tu să dispari, pentru că nu vei aparține timpului modificat. Practic, tu schimbi macazul, cum s-ar zice, în termeni tehnici. Ești pregătit? Du-te mai în spate după copaci ca Andrei să nu te vadă când apari. Ține minte, o șansă ai, folosește-o cu cap!

M-am retras mai în spate și imaginea începea să devină din ce în ce mai colorată și să dispară acel contur care separa realitatea de imaginar. Cu pași mărunți, am început să mă îndrept spre mine. Când aproape ajunsesem ,Andrei s-a întors brusc și a rămas blocat. Se uita la mine cu niște ochi mari. Își dădu jos ochelarii, îi șterse și îi puse din nou la ochi să vadă dacă sunt real.

– Uau… Cine ești? m-a întrebat suspicios.

– Eu sunt tu peste aproape trei ani.

– Sigur ești eu! mi-a zis el în mod ironic. Dacă ești eu, cum de te-a lăsat mama să îți lași părul acela lung?

– Acum sunt major, mai așteaptă. Vrei să îți demonstrez că sunt tu, nu?

– Să te văd de ce ești în stare.

– Acum o aștepți pe Clara să vină și deja a întârziat jumătate de oră.

– Nu e treaba ta pe cine aștept eu. Va veni ea, mai mult ca sigur.

– Da da, când o face plopul pere va veni.

– Taci și nu vorbi urât de ea că va veni. Ea este o fată bună și de treabă și ține la mine.

– Sigur ține la tine, așa de mult încât i-a crescut nasul de la minciuni.

– Ești un prost ,pentru că ea nu e așa cum zici.

– Cât de credul am fost… așa că nu mă mir de prostia ta.

– Mă faci tu pe mine prost? m-a întrebat revoltat.

Pe față i se putea citi încordarea. A început să tremure de supărare.

– Ascultă-mă cu atenție. Du-te acasă, uită de fata aceasta că nu merită și…

Un pumn m-a lovit în gură și simțeam cum sângele mi se scurge pe bărbie. Uitasem cât de încăpățânat pot fi și nenorocitul tocmai ce mi-a spart buza fără să pot reacționa. În secundele următoare am pus mâna pe el și l-am trântit de primul copac, după care l-am prins cu mâna de gât și i-am spus să se calmeze. Se zbătea din mâini și din picioare extrem de tare.

Încercam să îl calmez, dar simțeam cum nu mai pot să îl țin și imaginea a început să se deformeze. Cred că deja se luase o decizie și cum eu nu mai aparțineam timpului respectiv era momentul să fiu distrus de Existență. Cum dispărea încet imaginea mă vedeam din nou absorbit în camera cu glob. Lângă glob era Cifi care râdea de mama focului, ținându-se de burtă. Mă uitam la el contrariat și nervos. Tremuram tot, așa că nu am mai stat pe gânduri și l-am luat la întrebări:

– Ce naiba s-a întâmplat acolo și ce e așa amuzant de râzi? Am eșuat încercând să schimb trecutul și am fost distrus de Existență… sau așa am crezut până te-am văzut pe tine.

– Nu ai eșuat. Oricum nu îl puteai schimba.

– Ce?!

– Vezi tu, treaba stă așa: ție ți-am dat voie să te joci cu o clonă a amintirii originale. Orice ai fi făcut, nu ar fi schimbat firul temporal original, deoarece această clonă e separată de acesta. Crezi că ne putem juca așa cu timpul? Să îl modificăm de fiecare dată când avem noi chef? Cine încearcă să modifice timpul este pedepsit de gardienii timpului. De aceștia nu ai nici o șansă să scapi. După ce te-au capturat ești trimis într-o închisoare unde timpul nu trece deloc – Secunda Zero – locul unde nu există moarte de bătrânețe. Am vrut doar să văd dacă reușești să te convingi pe tine, încăpățânatul, să facă ceva diferit, dar mai mult te-ai ales cu o bătaie zdravănă. A început din nou să râdă mai tare și mai zgomotos. Nu mai puteam răbda. Am răbufnit. Am încercat să fug după el și să îl iau la bătaie, dar fără nici un rezultat pentru că se mișca foarte repede.

– Te-ai potolit? Putem merge mai departe?

– Ești un nenorocit ordinar. Praf te fac când te prind.

După mult timp de alergat am renunțat și i-am zis să continuăm călătoria. Din nou, după cum era de așteptat imaginea s-a schimbat și eram într-un spital. Încercam să îmi amintesc exact când s-a întâmplat acest lucru. Am intrat în primul salon și într-un pat era bunica mea, iar lângă ea eram eu. Era cu puțin timp înainte ca bunica să moară.

Bunica a fost una dintre cele mai importante modele din viața mea. Mare parte din valorile ei se găsesc și în sistemul meu de valori. Ea este cea care m-a învățat să ajut oamenii dacă pot, să împart cu ceilalți ce am și m-a făcut o persoană mai bună. Îi sunt recunoscător pentru omul care am ajuns și pentru faptul că a crezut mereu în mine, chiar și atunci când eu încetam să o mai fac.

– De ce m-ai adus aici? Să o văd cum suferă? Nu mai are mult de trăit. E persoana pe care am iubit-o cel mai mult și după care am suferit cel mai tare, iar lipsa ei mă face să sufăr în continuare.

– Te-am adus aici să îți dai seama ce om ai ajuns datorită ei și că nu trebuie să renunți niciodată. A crezut în tine mereu că vei ajunge departe și se vede că nu ai dezamăgit-o. Călătoria noastră se oprește aici. Cred că ți-ai învățat lecțiile.

– Încă nu. Mai trebuie să facem o vizită undeva. Ne întoarcem trei ani în trecut vara, acasă la bunica.

– Și de ce vrei să faci această călătorie?

– Vreau să creezi din nou o clonă la amintire pentru ca eu de acum să pot povesti cu bunica despre unde am ajuns datorită ei și să îi mulțumesc.

Zis și făcut. Cifi s-a uitat din nou în carnețel și ne-a dus direct în timpul acela. Imaginea a devenit din nou clară și eram integrat în acea clonă temporală. M-am dus la bunica și am reușit să povestesc cu ea. I-am explicat unde am ajuns datorită ei, i-am mulțumit cu lacrimi în ochi și  i-am spus că îmi e extrem de dor de ea și nu o voi uita niciodată indiferent de ce se va întâmpla.

Imaginea a început să se defocalizeze și m-am întors pentru ultima oară în camera cu glob. Aveam ochii în lacrimi și nu mă puteam opri din plâns. Cifi mi-a dat carnețelul și și-a luat rămas bun de la mine. O lumină puternică a apărut și l-a luat. Am început să răsfoiesc carnețelul. În el erau însemnate și alte amintiri din care trebuia să învăț. Globul din mijlocul încăperii a început să crească în dimensiune și la un moment dat m-a absorbit.

Când mi-am revenit din starea aceea de inconștiență survenită în urma absorbției de către glob, eram întins pe jos lângă calea ferată. Mă durea capul extrem de tare. Am pus mâna la ceafă instinctiv și am dat peste un cucui. Probabil mi-a spart cineva capul cu o piatră sau alt obiect tare, pentru că nu îmi puteam explica de unde e cucuiul și starea de inconștiență.

Oare toate aceste vizite în trecut să fi fost doar iluzii ale creierului meu? Chiar și așa, din aceste vizite am învățat să nu mai fac de două ori aceeași greșeală. Câteodată, ca să poți trăi în prezent trebuie să te întorci în trecut pentru a ți-l accepta(poate uneori și îndrepta) și mai apoi viața își poate relua cursul normal.

P.S.

Portal spre tinerețe

Portal spre tinerețe
By Andrew Diaconesque

Să fii copil e cel mai bine,
Ești liber fără griji, ești doar cu tine.
Iar acea vârstă minunată,
Nu crezi c-o vei mai întâlni vreodată.

Oare crezi că poți să revii,
În acea lume plină de amintiri vii?
Oare crezi că poți să încerci,
Destinul să-l înfrunți în veci?

Și când crezi că totu-i în zadar,
O întâlnești pe ea, fata cu mult har;
Cu părul blond, cu ochii verzi,
În care-un suflet de copil tu poți să vezi.

Iar ochii aceea sunt portal,
Către lumea copiilor de cristal.
Acea lume veșnic tânără, plină de copii;
Cu vise mari, cu jocuri hazlii.

Aș fi vrut s-ajung aici mai devreme,
Să pot să scap de durerile externe.
Să pot să zbor peste nori,
Să fiu un șoim peste aste zări.

Dar totuși nu pot să rămân aici,
E prea departe și am încă frici.
O am pe ea lângă mine,
Fata portal, ce luptă pentru sine.

Îi mulțumesc că m-a lăsat să o cunosc,
Copilaria s-o retrăiesc frumos,
Și doar în cateva minute,
Prin sufletul meu, au trecut ani sute.

Aș vrea s-o am pe vecie,
Să poată să trezească copilul din cochilie.
Să fim din nou liberi în zbor,
Călătorind pe un grifon prevăzator.

Ciupercuță

Ciupercuță
By Andrew Diaconesque

A plouat așa deodată
Iar noi am apărut îndată.
Suntem mulți, asta o știm și noi
Dar nu toți suntem bravi eroi.
Unii sunt doar niște scursuri,
Asemeni unor mari minciuni.

Dar eu nu vreau să te rănesc
Pe tine ființă minunată pe care o doresc.
Îmi ești dragă aici, acum, mereu;
În viață nu e totul scrum.
Și vreau să te ajut, să-ți fiu alături.
Să nu te las la greu.

Eu sunt o mică ciupercuță
Care crede că nu te va deranja
Sperând totuși că-n această lume trecătoare,
Nu o vei uita.

Distanță la un punct relativ

Distanță la un punct relativ
By Andrew Diaconesque

Între mine și tine e doar un drum,
Un drum cam lung, plin de gropi,
Pe care trupul este neputincios să-l isprăvească
Dar sufletul e veșnic visător;
Îi este dor de tine,
De privirea ta caldă,
De ochii tăi gri,
De zâmbetul tău voios.
Aș vrea să privim aceleași stele,
Să le facem o vizită împreună,
Și să fim fericiți;
Fără griji, fără regrete;
Pentru că trăind acum,
Ne facem viitorul mai bun,
Infinitul meu drag,
La care țin atât de mult.