Respiro

E gălăgie în jurul meu. Oamenii se mișcă încontinuu negăsindu-și locul. Voci de diferite intensități se auzeau în încăpere împingându-te la o stare de agitație. Mă retrag lângă un perete și încerc să mă liniștesc. Mă uit în pământ câteva secunde chinuit de gânduri după care ridic capul brusc.
În fața ochilor mei este ea. Stă la o masă singură. Iau hotărârea să fac primul pas în direcția ei, iar oamenii încep a se mișca cu încetinitorul. Mai fac un pas și observ cum gălăgia scade din intensitate. Cu fiecare pas în direcția ei timpul curgea mai greu. Ajung în fața ei iar timpul se oprise pentru cei din jur dar nu și pentru ea.
O privesc atent și încerc să îi aflu povestea, pentru că noi ca oameni avem fiecare o poveste, una chiar interesantă putem spune, doar să ai răbdare să îl asculți pe cel de lângă tine și totodată să fim autentici, fără măști care creează oameni falși, fără substrat; proiecții create din frică, disperare poate și orgoliu.
Îmi fac curaj și rostesc câteva cuvinte… Nu sunt sigur dacă îmi va răspunde… Mă uit din nou în ochii ei și încep să îi aud glasul. Are o voce caldă care îți conferă o siguranța că poți purta un dialog cu persoana respectivă.
Din acest intersant dialog cu dânsa aflu că are planuri de viitor, vise; un lucru tot mai rar întâlnit. O ascult cu mare drag și pentru prima dată mă simt bine în postura de ascultător. Îmi amintesc de nucleul uman și ale sale dorințe, o comparație între el și nucleul unui sistem de operare; cum putem spune că oamenii sunt precum un sistem de operare, nucleul este același iar lucrul care ne diferențiază este personalitatea care este doar un strat în plus peste nucleu. Încerc să înțeleg mai mult lumea în care trăiesc.
Sunt conștient că nu pot sta în această lume blocată; o privesc încă odată zâmbind și mă îndepărtez ușor. Lumea începe să se miște ușor; gălăgia începe a crește în intensitate… Revin la lumea normală, dacă pot numi asta normalitate…

Reclame

Raftul cu jucării

Stau într-un raft în fața unei vitrine. Soarele bate puternic în geam punând tensiune și mai mare asupra mea. O persoană vine și se uită fugitiv la vitrină și merge mai departe indiferentă. Pe mine se puteau observa urme de praf, semn că eram de ceva timp în raftul acela spre deosebire de celelalte jucării care luceau.
Un copil intră în magazin și mă apucă din raft, se uită atent la mine, mă analizează cu mare atenție apoi mă aruncă înapoi în raft.
„E defectă” – îi spune el revoltat vânzătorului și ia alta de lângă mine pe care i-o întinde să i-o împacheteze.
Nu e primul care făcuse asta; am început să mă obișnuiesc cu gândul că lumea vine, se uită la mine și mă aruncă înapoi în raft. Mă doare când se întâmplă asta; mă doare să văd cum celelalte jucării își găsesc proprietari, numai eu sunt aruncat înapoi în raft. Aș vrea să nu mai stau acolo să fiu bătaia de joc; măcar să fiu distrus dacă nu mă vrea nimeni, să nu mai fiu nevoit să simt acest sentiment de marginalizare zi de zi. Încerc să îmi dau seama care este vina mea, dar nu ajung la un răspuns acceptabil. Îmi închid ochii și îmi doresc să nu mă mai trezesc dar simt cum trecutul îmi amintește fiecare lovitură și mă aruncă în prezent, debusolat, fără un scop.
Dar până la urmă ce sunt eu? O jucărie defectă…

Dor

Stau și privesc la steaua ce tocmai și-a făcut apariția de după nori. E o stea strălucitoare dar singuratică. Mi-ar plăcea să privim cerul împreună, să vedem cum limpezește de nori și apar stelele. Mă uit în jur și sunt singur. Îmi lipsești atât de mult, iar absența ta mă întristează. Vreau să pot să te aduc aici, dar din păcate nu am această putere.
Mă uit mai atent la stea dar în pieptul meu începe să se simtă o vină. E vina că ce am făcut nu a fost suficient pentru a te aduce în această seară lângă mine. Ochii mi se umezesc și încet își fac apariția primele lacrimi.
Îngenunchez privind cerul, iar lacrimi mari au început să își facă apariția pe față. Aplec capul ușor și las părul să-mi acopere fața pentru a masca durerea. Încerc să fac o analiză a vieții mele care ar avea nevoie de un strop de culoare pe care numai tu mi l-ai putea conferi.
La început eram atras de frumusețea ta, dar în timp am început să îți cunosc sufletul care spre bucuria mea se aseamănă cu a unui copil lipsit de orice griji și transmite o emoție puternică, iar faptul acesta ma făce să te privesc ca pe o ființă dintr-o altă lume, ideal al întâlnirii unui muritor de rând cu divinitatea.
Îmi este foarte dor de zâmbetul tău, de emoția pe care mi-o transmiți atunci când îți privesc sufletul de copil de-o puritate extraordinară; dor care mă arde și nu îmi dă pace.
Mă opresc din plâns suspinând și cu o mișcare sacadată scot o brichetă din buzunar. Îmi șterg ușor ochii si obrajii cu un șervețel după care strâng puternic bricheta în mână și aprind ușor servețelul. Pornesc încet spre tine făcându-mi curaj. Trebuie să lupt pentru ceea ce iubesc.

Cioburile

E întuneric în jurul meu. Încerc să mă ridic dar constat cu groază că sunt legat de o masă. Încerc să forțez legăturile dar totul e în zadar. Am zis să mă calmez pentru a-mi face un plan de evadare dar simt că mă înmoi. Un bec puternic se aprinde deasupra mea. Pot în sfârșit să văd ce mă ține legat de masa aceea. Este o frânghie groasă de cânepă având culoarea roșiatică. Mă uit mai atent la mâinile mele și vad urme de răni adânci, de aici și culoarea roșiatică a frânghiei cu care sunt legat.
O ușă se deschide ușor cu un scârțâit pronunțat iar pe ea intră o persoană a cârei fețe era acoperită; ea cară cu ea o bucată de sticlă. Așează sticla ușor pe o masă cu picioare și începe să o împingă către masa unde mă aflu eu. Încerc să mă uit mai atent, poate îmi dau seama cine este în spatele măștii dar era degeaba. Lasă masă lângă mine și se duce pe la capul meu în întuneric. Aud un sunet metalic de la o foarfecă aruncată într-o într-un vas. Reușesc să-mi întorc capul și pe lângă foarfecă, persoana misterioasă mai aruncă un bisturiu ruginit, un ac, niște ață neagră și un ciocan. Mai scotocește pe acolo și mai găsește un vas mai mare în care pune vasul cu ustensile. Se întoarce către mine; vine cu pași apăsați și așează vasele peste bucata de sticlă apoi începe să strângă și mai tare legăturile de la mâini și de la picioare.
Simt cum încep să îmi amorțească încet mâinile. După ce se asigură că nu pot să mă mișc își trage un scaun lângă masa unde sunt întins; abia acum constat că respectivul nu are nici chip, iar masca o poartă doar de formă. Mă uit cu dispreț la el și încerc să mă smuncesc dar îmi fac mai multe răni la mâini așa că închid ochii. Individul ia bucata de sticlă de pe masă și o pune peste mine. Nu trec câteva secunde și simt o durere în zona abdomenului. Deschid ochii speriat și văd că bucata de sticlă de pe mine era spartă iar cioburi din ea încep să îmi provoace tăieturi. Persoană misterioasă culege toate bucățile mai mari de sticlă și le pune în vasul pe care îl pregătise după care începe să le mărunțească cu ciocanul.
Mă uit mai atent la tricou și văd cum se înroșește în urmă tăieturilor. Individul ia foarfeca și îmi taie tricoul în zona pieptului după care apucă ferm bisturiul din vas. Mă uit atent la el și văd cum pune bisturiul în zona inimii și apasă pe el. Încep să țip de durere. Se oprește, se uită la mine după care face din nou o tăietură și încă una și tot așa de 20 ori. Privirea începe să mi se împăienjenească iar strigătele mele de ajutor sunt tot mai slabe. După ce se asigură că e destul de adâncă tăietura, pune ambele mâini în rană și începe să o despice.
Nu mai suport durerea și îmi doresc să se termine cât mai repede. Apucă vasul cu cioburi într-o mână iar cealaltă o bagă în vas și ia un pumn de cioburi pe care îl introduce în rana din pieptul meu. Simt cum cioburile îmi pătrund în inimă. Ia un al doilea pumn și îl îndeasă în rană, după al treilea, al patrulea și tot așa până a golit vasul. Nu mai pot să fac nimic… simt cum minutele îmi sunt numărate, iar viața se scurge din mine.
Individul se ridică, se scutură de cioburi și pune mâna pe ac și ață. Nu vreau să știu ce îi mai trece prin minte dar aveam o presimțire că știu ce va urma. Introduce ușor acul în partea superioară a rănii și trece orizontal peste aceasta cu ața după care strânge puternic pentru a închide rana. Introduce din nou acul puțin mai jos și iară trece orizontal și strânge și încet-încet îmi coase toată rana.
Odată terminată „operația” persoana misterioasă se ridică și pleacă fără a se uita înapoi. Închid ochii și aștept ca totul să se termine.

Masca

Port o mască de mulți ani, o mască care are rolul de a arăta lumii o formă umană banală, uneori enervantă, poate chiar băgăcioasă, o formă care se vrea acceptată de tipare.
Mă uit la ea cu teamă, o analizez dar nu îndrăznesc să scot vreun cuvânt. Începe să i se vadă un zâmbet în colțul gurii.
Zâmbetul ei îmi bucură inima și aud încet un sunet de crăpătură; era masca mea, tocmai se fisurase. Nu știu ce să fac… Cum să reacționez? E mai bine să plec acum până nu se crapă cu totul? Privesc în jur și încerc să mă ridic dar nu pot face nimic. Picioarele mi se înmuiaseră. Îmi adresează o întrebare… Întorc privirea către ea… este și mai frumoasă. Încerc să îi răspund dar nu reușesc să formulez un răspuns satisfăcător, care să aibă sens. Începe să râdă de prostioarele pe care tocmai le scosesem pe gură și aud din nou sunetul de crăpătură. Îmi găsesc cu greu cuvintele și încep să îi vorbesc din adâncul inimii.
Se realizează încet o conexiune cu gândurile mele, iar vorbele pe care le rostesc fac parte din experiențele marcante. Simt cum de pe față mi se preling niște picuri calzi. Duc mâna la față și realizez că picurii erau sânge; lipsea masca din zona aceea.
Mă opresc din vorbit și îmi întorc privirea către ea. Fața ei se schimbase, avea o privire atentă iar zâmbetul era diferit de cel de dinainte. Îmi reiau șirul gândurilor dar nu mai pot să o privesc în ochi. Simt cu masca începe să se fărâme mai tare, iar inima începe să bată neregulat.
Masca nu mai există, doar lacrimile care au început a se forma. Mă ridic grăbit și mă îndepărtez pentru a putea plânge singur…

Invitație

Priveam cerul albastru, auzind în surdină păsările și încercam să profit de acest moment de deconectare de la viața agitată pe care o trăiesc zi de zi.
Aud telefonul cum vibrează… Era un mesaj care avea atașată și o poză. Mă întreba dacă îmi place rochia pentru seara aceea sau să aleagă alta mai elegantă. Îi venea foarte bine; îi scotea feminitatea în evidență.
Îmi dădeam seama că trebuia să mă pregătesc și eu. Avionul pleca la ora 18, conferința începea la ora 20 iar după conferință mi-am propus să îmi petrec seara alături de ea și chiar mă bucurasem că acceptase invitația de a mă însoți la conferință.
Cămașa era pregătită, pantalonii la fel doar costumul nu eram sigur pe care să-l aleg și dacă să port cravată sau papion. Mă îmbrac încet trecând de mai multe ori prin fața oglinzii și aleg în final un papion cu un model mai interesant.
Îmi verific buzunarul instinctiv și îmi amintesc că nu mi-am luat biletul de avion. Mă duc la vitrina să iau deoarece știam că acolo l-am pus și spre surprinderea mea nu era. Încerc să nu mă panichez și iau la rând sertarele dimprejur dar degeaba, biletul nu mai era. Scot telefonul și încerc să îmi cumpăr alt bilet dar în agitația care era în capul meu reușesc să mă împiedic și să mă lovesc la cap urmând o imagine neagră în fața ochilor.
Deschid ochii încet și instinctiv duc mâna la cap; eram pe jos lângă pat. Mă ridic încet și văd telefonul în pat. Eram puțin confuz de situație și nu știam ce s-a întamplat. Aveam un mesaj de noapte bună de la ea și totodată văd mai sus în conversație poza de mai devreme alături de mesajul că iese în oraș cu o prietenă.
Abia atunci conștientizez că totul a fost un vis…

„De ce mi-ai dat haha la poză?”

În general nu sunt o persoană care să își scrie public părerea despre ceva dar de data aceasta am zis să împărtășesc cu voi o părere.

Cei care mă cunosc și cu care intereacționez știu că folosesc toate reacțiile care se pot lăsa pe facebook la poze sau comentarii, inclusiv acel: „haha”.

Întâmplarea face ca, săptămâna aceasta, o persoană să se simtă ofensată de „haha”-ul lăsat de mine la o poză și să îmi scrie pe privat să îl retrag că e lipsă de respect, etc. La care răspunsul meu a fost unul foarte clar: NU. Faptul că îți dau „haha” nu înseamnă că îmi bat joc de tine sau că râd de tine, înseamnă că poza ta mă amuză sau starea de spirit pe care o transmite poza este una de fericire. După amenințări fără succes din partea ei întâmplarea s-a sfârșit prin a-mi da block pe messenger. Nu dau doar like și love cum fac „lăudătorii” și chiar mi-ar placea să existe butonul de dislike și să îl pot folosi.

Reacția ei este una extrem de copilăroasă și nu mă așteptam la asta din partea unei persoane de 20 ani care a acționat ca și un copil de 10 ani. Cei care v-ați mai jucat pe stradă când erați mici poate vă amintiți de tipologia de copil care atunci când pierdea la un joc se supăra, își lua jucăriile și pleca acasă. Oamenii care se ofensează pentru un „haha” sunt complexați și le recomand cu căldură o vizită la psiholog să își rezolve problemele cu stima de sine. Ei reprezintă o subcategorie a oamenilor care trăiesc într-o bulă de săpun la vârsta la care ar cam trebui să fie conștienți de lumea în care trăiesc. Despre oamenii din bula de săpun vom discuta într-o altă postare.

Și ca să răspund la întrebarea din titlu: Pentru că vreau și pentru că pot. Cine mă suportă bine, cine nu e liber să plece.

P.S. Cei care urmăriți The Romanian Cringe Channel știți cu cine se aseamănă.

Pian cu 2 arduino

Acest proiect implementează un pian folosind 2 Arduino Uno. Unul din cei doi arduino are rolul de a prelua de la butoane starea lor(daca sunt apăsate sau nu), acestea simulând clapele unui pian iar celălalt are rolul de a reda sunetele și de a memora notele(dacă este folosit modul de înregistrare).
Pentru a comanda înregistrarea și redarea a ceea ce s-a înregistrat am folosit o telecomandă cu infraroșu.
Acest mini-pian are în prezent doar 4 butoane dar numărul lor se poate extinde. Notele pe care le-am atribuit eu sunt C4, D4, F4 și G4 și ele sunt redate pe un buzzer(se poate folosi de asemenea un speaker pentru un sunet mai natural).
Telecomanda transmite următoarele comenzi către arduino:

  • Tasta 0 – resetează sistemul(șterge melodia înregistrată și trece în modul normal).
  • Tasta 1 – modul normal de functionare(doar pian), dezactivează modul de înregistrare.
  • Tasta 2 -activează modul de înregistrare a notelor ce se apasă.
  • Tasta 3 – redă notele memorate până în acel moment.

Dacă este activ modul de înregistrare, notele vor fi redate pe buzzer dar vor fi și memorate pentru redarea ulterioară.

Comunicarea între cei doi arduino am facut-o folosind protocolul I2C(am folosit cam aceleași principii ca și la Chat-ul cu 2 arduino).

Schema de montaj este următoarea:

Rezistențele legate la butoane sunt de 220Ω.

Codul îl găsiți aici.

Chat cu 2 arduino

Una dintre cerințele propuse la laboratorul de PMP(Proiectare cu microprocesoare) era să facem o comunicare între două PC-uri folosind 2 arduino si protocolul I2C.
După câteva ore de documentare am reușit să fac cele două PC-uri să comunice bidirecțional. Pe lângă comunicarea propriu zisă am mai adăugat și două comenzi pe care le execută ce de-al doilea arduino în urma primirii lor de la primul:

  • /led <intensitatatea_ledului> – intensitatea_ledului – număr întreg între 0-255
  • /buz <frecvență_buzzer> – frecvență_buzzer – număr întreg între 31-65535

Pentru a lega cei 2 arduino am folosit schema de mai jos:

Detalii despre cum au fost legați ceilalți pini găsiți în fișierele cu codul sursă.

Mesajele schimbate între cei 2 arduino sunt afișate și pe un afișor LCD(16×2) pe lângă afișarea lor la interfața serială.

Codul îl găsiți aici.

Disocierea sufletului

Disocierea sufletului
By Andrew Diaconesque

– Nu face asta…
– De ce să nu o fac? Trecutul e trecut. Trăim prezentul.
– Dar știi că nu poți trăi fără trecut.
– Da știu, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăiesc mereu cu regrete.
– De ce nu? Trecutul conține episoade care s-au întâmplat și care sunt sigure. Trăiește printre ele; ce rost are să încerci ceva nou și poate e degeaba.
– Asta e. Nu îmi pasă. Eu nu mai stau în trecut. Păstrează-l tu ca eu trăiesc prezentul. Profit de oportunitățile de acum.
– Ești un idiot. Crezi că o sa fie totul bine? O sa fie negru, ca de obicei. Și tot tu o să ieși urat din povestea asta.
– Ești tu așa sigur? De ce trebuie să fii tu așa pesimist? Eu mă duc după ea.
– Mă faci să râd. Îl trimiți după una și îi lași trecutul negru dar sigur pentru o incertitudine?
– Da, chiar asta fac. M-am săturat să îl văd cum trăiește în întuneric și să comanzi tu aici.
– Vezi să nu, eu comand emoțiile aici. Trăiască supărarea și tristețea. De astea are nevoie, nu de chestii draguțe.
– Tu chiar nu înțelegi; ceea ce faci tu îi distruge întreg psihicul. Tu chiar vrei sa îl bagi pe pastile?
– Nu îmi pasă. Atâta timp cât nu e agitat, trăiește în întuneric și își inhibă emoțiile noi o ducem bine, e o legumă perfectă.
– Nu o să te las să faci asta, nu și de data asta, nu și cu ea. Tu știi că abordarea a fost diferită de data asta? Știi ca nu e la fel ca celelalte tipologii.
– Nu-mi pasă, poate fii și zeiță. Și să presupunem că eu nu mă bag; trăiește acum momentul cu ea și după în viitor ce face? Incertitudine.
– Viitorul ține de amândoi. Da, e un risc și există mulți factori dar nu te las să strici ceva ce a început așa frumos.
– Hai pleacă de aici; eu comand și eu spun că totul o să fie monoton și fără sentimente.
– Nu te las să faci asta. O să câștig războiul de data asta și o sa îl trimit la ea… Nu mai blochezi și de data asta emoțiile…